O zi bermudiană

Prima casă de bilete RATB închisă. Era 8:05. Metrou. Piaţa Unirii. Casă de bilete deschisă, biciclist furios. De ce mă trimiteţi aiurea dacă nu ştiţi să mă ajutaţi?. Vă rog, 4 bilete. Cât costă un bilet? Câte bilete vreţi? 4! 5.20. Daţi-mi 20. Mulţumesc. Am făcut 2 paşi cu biletele în mână şi m-am întors. Biciclistul nu mai era nicăieri, iar casa de bilete era ferecată cu obloane mari.

Autobuz cu lume nu prea multă, suficientă cât să nu văd drumul. Mă dau jos, deja e seara. Cunosc locul, merg la sigur. E devreme. Traversez cu o urmă de zâmbet neclar, nici eu nu ştiu de ce. Zăresc chioşcul de unde mi-am luat data trecută biscuiţi. Ocolesc blocul şi.. o imagine necunoscută mă izbeşte violent. Mă întorc, verific, număr, recunosc şi pornesc sigură pe aceeaşi alee. Nimic. O altă lume, o amestecătură de alei şi blocuri, oameni care mişună în penumbră, feţe necunoscute. Întreb. Nimeni nu ştie strada, nimeni nu ştie locul, nimeni nu mă cunoaşte. Mă întorc din nou, traversând printre razele de lumină ale farurilor, e aproape noapte. Alerg, mă împiedic, inventariez decorul, recunosc tot, dar când să intru pe aleea ştiută mă pierd într-un necunoscut perfect.

Ştiu unde sunt. Nu m-am rătăcit şi sentimentul că acolo trebuia să fiu nu mă lasă să caut altă soluţie. Întreb un om, doi, zece. Nimeni nu ştie nimic, sunt doar trecători, mă sfătuiesc aiurea să traversez sau să intru într-o cafenea să întreb. Se uită la mine amuzaţi şi puţin convinşi de argumentele şi reperele mele. De câteva minute mă plimb aiurită în jurul unui bloc. Te sun, nu mai rezist. Te rog. Unde sunt? Departe. Întoarce-te. Alerg un autobuz care pleacă de acolo şi nu mă uit în urmă. Imaginile cunoscute mă urmăresc încă multă vreme şi amintirea altora noi s-a estompat. Totul mi-e străin, rece şi e atât de întuneric. Cobor. Alerg. Suni. Unde eşti? Nu ştiu, nu reuşesc să mint. Mă împiedic. Îţi zic multe, dar nimic din ce-mi doresc cu adevărat. Mă cerţi, mă îndrumi. Cum de-ai uitat de chioşcul de pe colţ? Era acolo, jur. Nu văd pe unde merg, nu recunosc nimic, dar te aud respirând prin antene şi e suficient. Încă un colţ, încă o alee. Am ajuns. Fără să ştiu unde. Dar cu tine.

Dacă vrei ..

Dacă vrei privirea să-mi las în podea

Calcă peste ea, calcă peste ea.

Dacă vrei de tine să simt că-s robit,

Lasă-mă uimit, lasă-mă uimit.

Dacă vrei cu tine lumina s-o împart,

Lasă-mă să ard, lasă-mă să ard.

Dacă tot ce-i dus vrei din urmă s-ajung,

Lasă-mă să curg, lasă-mă să curg.

Dacă vrei să ştii ce-am în suflet şi-n gând,

Lasă-mă să cânt, lasă-mă să cânt,

Lasă-mă să cânt, lasă-mă să cânt,

Lasă-mă să cânt, lasă-mă să cânt...

Roz isteric

Blogo-leapșa

Întrerupem scrisul la dizertație pentru un mesaj urgent pentru blogosferă: am primit o leapșă de la Lotusull . Cum șade bine oricărui blog, ne vom onora invitațiile cu umor și, pe cât posibil, inspirație. Așadar:

Când am început să scriu? Întrebarea asta am mai primit-o cândva și am dat un răpuns foarte inocent și naiv: când am învățat. Prima formă literară scrisă a fost poezia. Autorul avea 8 ani și încă nu știa ce e aia cratimă. Bunica a apreciat oricum.

Ce mă motivează să scriu pe blog? Faptul că cineva citește. Unul singur sau un milion nu prea contează, orgoliu meu e măgulit oricum.

Cum reacționez la comentarii negative? Cum îmi vine la tastatură. O singură dată am modificat un comentariu pentru că se introducea pe blog o parte anatomică al cărei rost nu l-am văzut aici.

Care a fost ideea inițială de la care am pornit? Să scriu. Și cum eram la birou și bătea la ochi dacă scriam pe hârtie, am zis să mă tehnologizez și eu.

Ce fel de linkuri țin în blogroll? Nu prea îmi place să le zic linkuri, prefer oameni. Țin aproape oameni pe care-i vizitez și îi citesc sau privesc, după caz.

Cum m-a schimbat pe mine blogul? Mi-a dat dependență cronică de Internet și m-a ajutat să încep să scriu despre bloguri la o revistă online. Mi-a dat niște șuturi plăcute și m-a făcut să mă apuc de jurnalism amator.

Ce așteptări am de la blogul meu? Să nu vorbesc singură.

Ce așteptări am eu de la cititorii/vizitatorii mei? Din nou, să nu vorbesc singură.

Alma , Sophie , leapșa?

Lumina

sursa foto

În ziua-n care cerul s-a deschis ca să ne dea lumină, mi-a explodat inima și am descoperit iubirea. Te-am întâlnit atunci pentru prima dată, deși ne cunoșteam de mult. Ne-am înlănțuit degetele și sufletele, ne-am scufundat ochii în aceeași apă vie și nu ne-am mai despărțit.

Te-am descoperit în pragul casei, cu șorț și basma, cu mâinile prăfuite cu făină și-am știut că nu ne vom mai pierde vreodată. Ți-ai desfăcut brațele larg și sufletul tău bun a luminat încăperea. Am îngenuncheat și te-am cuprins în brațe, scufundându-mă în mirosul tău de cozonac. Așa ne va găsi sfârșitul lumii, de va fi să vină cândva.

Mi-ai spus să nu regret, orice-ar fi. Și m-ai privit cu ochii tăi catifelați cum plecam să descopăr lumea. Ți s-a strâns inima, dar e mare și are de unde. Nu-mi fac griji. M-ai mângâiat când m-am întors lovită, ai privit în altă parte să nu-ți văd ochii plânși, dar n-ai plecat de lângă mine.

Cădeam. Mă pierdeam în fereastra unui tren de noapte, iar tu m-ai prins de umeri în ultima clipă. M-ai scuturat violent și m-am trezit privind în ochii tăi în loc de noapte. Trenul făcea gălăgie, dar tu mi-ai dat muzică. Fereastra smolită ascundea lumea, dar tu mi-ai trimis vederi parfumate, drumuri însorite și păduri verzi. Crude. Vii. Pentru totdeauna.

În ziua în care cerul s-a deschis ca să ne dea lumina, erați aliniați frumos în mine și mă țineați zâmbind de suflet. Atingerea voastră mă înălța. Mirosea a copaci înfloriți și a voi. Vă auzeam șoaptele și gândurile. Oameni dragi. Lumină.

Concertul

Parcarea era improvizată şi plină, cum de mă aşteptam să fie alfel? Maşini parcate în cercuri concentrice păreau a nu mai avea cum să iasă din vârtejul în care erau prinse. Maşini roşii, albastre, albe şi gri, prăfuite şi zgâriate, aşteptau fără speranţă momentul ieşirii din rând. Şi eu eram la fel, roşu închis, cu două degete de praf şi câteva zgârieturi de care nu eram mândră deloc. Dar ce să-i faci.. aşa ne e norocul.

Fătuca mea se hotărî să mă înghesuie între două maşini albastru închis. Ba chiar una bătrână şi urât mirositoare, cu tablele atârnând şi cauciucurile desumflate. Of, îşi alege nişte locuri. Abia încăpeam, pentru că vecinul din dreapta nu binevoise să se îndrepte şi ocupase strâmb mai mult decât era cazul. M-a foit câteva minute bune până am încăput. Transpirasem şi răsuflam greu, dar măcar nu m-a lovit şi m-a lăsat cu faţa la stradă să mai văd şi eu lume.

Nu-mi place când se lasă seara şi eu n-am farurile aprinse. Mi-e urât să vă spun drept, iar acolo între maşinile alea necunoscute şi ursuze parcă n-aveam nici un chef să stau. Şi unde să te foieşti pe întuneric şi fără lumini? Aveam emoţii de fiecare dată când vreo maşină străină trecea pe lângă mine, bodogănind cu motorul încins şi fără spaţiu de parcare. Ba mai rău.. mi-era teamă şi că mă vor bloca sau, mai ştii, mă va sparge vreun nemernic. Ăla mic din portbagaj se pitise sub o cârpă murdară şi tremura tot, săracul.

Când întunericul s-a lăsat complet şi s-a făcut aproape linişte, maşinile vecine au început să sforăie zgomotos şi tot mai puţini oameni îmi dădeau târcoale. M-am mai liniştit, am închis şi eu ventilatorul care tot uruia şi am oftat încetişor a moţăială pe cauciucurile cam moi. S-au aprins luminile pe stradă, maşinile şi-au aprins farurile şi cam toţi s-au dus la culcare. Până şi puştiul din portbagaj a încetat să mai tremure şi s-a culcat. De undeva de departe se auzea o muzică. Din ce în ce mai ritmată şi mai plăcută, muzica m-a făcut să-mi alung moţăiala şi să-mi întind antena. Aş fi vrut să-mi rotesc un pic oglinzile ca să văd şi eu ceva, dar fără cheie sunt imobilă ca un zid, aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu ce aveam. Zăream undeva în spate mulţi copaci şi în spatele lor nişte lumini zglobii. Muzica răzbătea din ce în ce mai tare pe măsură ce zgomotul străzii se diminua. Tare-mi mai plăcea. Am chicotit mulţumită, gândindu-mă la anii mei mulţi, la tabla mea trecută prin multe încercări şi la fiorii plăcuţi care mă treceau auzind acea muzică. Habar n-au ei cât de vie sunt.

Oamenii ţineau ritmul bătând din palme şi aş fi vrut să mă tropăi şi eu, să-mi flutur oglinzile şi să-mi întind antena mult de tot, până va fi văzută de pe scenă. Pentru că trebuie să fie o scenă, boxe mari, lumini şi mulţi oameni fremătând, cântând, bătând din picioare. Poate fata mea era acolo şi o să-mi povestească la întoarcere. Ah, de n-aş fi aşa înghesuită să vezi dănţuială cu toţi anii şi kilogramele mele.

Am răbdat eu ce am răbdat până la o anumită melodie. Anvelopele mi s-au umflat brusc, am întredeschis gemaurile împotriva tuturor ordinelor, mi-am fâlfâit antena şi am îceput să dansez. Ca să nu bat la ochi, m-am mişcat pe bucăţi: un ştergător, o roată, portbagajul, farul stâng, ştergător, roată, portieră, ventilator, ştergător, far, roată, portbagaj, antenă, far, roată şi tot aşa pentru că trebuie să fiu sinceră, deşi sunt pătrăţoasă şi nu tocmai tânără mă mişc tare bine şi lumea mă apreciază. Ce-aş râde să mă vadă oamenii făcând aşa, ar zice că am luat-o razna. Ăla micul din portbagaj a început şi el să se foiască şi să ţină ritmul din capac. Nu putea mai mult săracul, din geanta aia neagră în care-l înghesuise fata. Am dansat aşa toată melodia, apoi şi următoarele şi încă mai dansam când am zărit în oglindă oameni apropiindu-se. Muzica se terminase şi o mulţime de oameni veneau spre mine dinspre copacii din spate. M-am potolit brusc şi am închis tot. Fata a apărut la scurtă vreme, l-a scos pe puşti din portbagaj şi mi-a aprins satisfăcută farurile. Am oprit casetofonul şi ea a zâmbit mulţumită. Ştiam eu că tot melodia aia o avea în cap şi n-avea nici un chef s-o amestece cu alta.

Oraşul era aproape gol, luminat de o mulţime de becuri şi reclame. Fata conducea încet şi pot să jur că apăsa pedalele în ritmul melodiei.

Fără cuvinte, miercuri clasic

Piotr Ilici Ceaikovski - Concertul nr. 1 pentru vioară - solist Antal Szalai

Eu, tu, noi

Eu n-am în viaţa ta decât un rol mărunt. Ne vedem când şi când şi ne împletim degetele striviţi de cotidian. Nu ne trezim pe aceeaşi pernă, iar periuţele noastre de dinţi nu se cunosc.

Tu m-ai uimit din prima zi. Pierdut în lumea ta înaltă, nici nu m-ai observat furişându-mă pe lângă colţuri. Priveai departe, iar eu, urmărindu-ţi privirea, visam să ajungem cândva într-un punct comun, să fim convergenţi în timp şi spaţiu, speram ca integrala multiplă a existenţei noastre să aibă rezolvare.

Ei ne priveau printre gene, adormiţi, dar veşnic la pândă. Ne mai privesc şi acum, sarcastici, cruzi. Ne privesc cum ne zbatem în noi înşine, cum ne scrijelim pe pământ numele cu unghii rupte, cum ne lipim ochii de cer, ţinând strâns la piept amintirea unei clipe.

Noi. Am fost vreodată cu adevărat fericiţi? Eu zic că da, tu zici că nu şi uite-aşa ne pierdem printre clipe, oameni şi timp. Iar tu numeşti asta viaţă, iar eu îi zic cu totul altfel.

Târg de Florii la Muzeul Țǎranului Român - by Tams

 

 

 

Noduri, gânduri şi tăceri

În ultima vreme, gândurile se adună ca ciorile la zăpada curată. Mi se învălmăşesc chestiuni nerezolvate, amânate abuziv, proaspete şi urgente, refractare la rezolvare şi, cel mai rău, din cele dureroase. Am renunţat să mai aleg şi rezolv la rând, cu lista în mână, ce pare mai uşor şi mai sigur. În fiecare dimineaţă, fac recensământul cearcănelor şi calculez adâncimea ridurilor, apoi îmi zâmbesc strâmb, îmi fac cu ochiul obosită şi ies pe uşa băii, pe uşa casei, a metroului, a biroului, a facultăţii. Tot ies în ultima vreme şi prea multe uşi se închid pleznindu-mă. Aşadar, ce am de făcut? Nu, nu e bună întrebarea asta, pentru că am un singur răspuns şi nu vreau să-l aplic.

Mă chinuiam să fac ordine şi să şterg praful de pe lucrurile abandonate de prea multă vreme. Construiam modele, schiţam soluţii, corectam, ştergeam şi tot aşa până când am observat că nu m-am ales decât cu ceva timp pierdut. Prin ceaţa gândurilor mele s-a strecurat o frază frământată cu umor şi batjocură de cei din jur: cum începi o conversaţie cu cineva necunoscut? Ca metroul în staţie, cu scârţâit şi pufnituri, gândurile mele s-au oprit şi s-au concentrat pe noua întrebare. S-au răsucit contorsionate de teamă, au scotocit prin toate ungherele amintirilor, au înfulecat orice frântură de idee citită prin cărţi şi n-au reuşit să treacă dincolo de glezna broaştei. Nimic. De la vremurile taberelor la mare, în care îmi era de ajuns doar “Bună, eu sunt M., vrei să mergem la plajă împreună?”, timpul a trecut necruţător măturând în cale oameni şi vise. Mi s-a lipit privirea de asfaltul rupt şi de monitorul rece, de conturi, butoane, uşi. Şi nu ştiu cum fac, dar toate se închid. E linişte, o tăcere apăsătoare ca într-un film de groază.

Torn Curtain (1966)

Paul Newman, Julie Andrews, Alfred Hitchcock! (sursa foto: IMDB)

Despre OFZ

Am intrat în povestea OFZ-ului acum mai bine de 20 de ani, dar povestea în sine a început cu mult înainte de a mă naşte eu sau părinţii mei. Se pare că personajul principal este un anume Gică Bârzănescu din Brăiliţa, un personaj al timpurilor fără Google şi Facebook, aşadar un personaj de neidentificat prin tehnică modernă. Şi-acest domn Bârzănescu obişnuia să ţină un mic discurs (mereu acelaşi) după ce consuma câteva pahare de vin. Din acest discurs s-a născut OFZ.

N-am să vă spun povestea. N-o pot rosti în cuvinte. O aud doar - cu urechea inimii de-acum - şi vocea bunicului îmi răsună veselă şi caldă, cel mai bun povestitor pe care-l voi cunoaşte vreodată. De la povestea iniţială s-a ajuns la o formulă de salut, împărtăşită de bunicul cu un prieten. Şi-apoi prietenul s-a pierdut, urarea s-a uitat şi după zeci de ani am apărut eu, sorbind fără să respir sau clipesc şi ultimul cuvânt al poveştilor spuse de dânsul. Aşa am ajuns să merit (de fapt să-mi atribui cu mijloace ştiute doar de puştii între 3 şi 5 ani) formula magică de salut. Căci este magie în acest OFZ, cum tot magie este şi în vorba bunicului şi în poveştile şi drumurile lungi pe care le împărţeam.

Cum nu m-a lăsat sufletul să abandonez şi să uit, am pus OFZ aici. Să rămână, să fie. Iar voi m-aţi răsplătit nemăsurat, dar tot magie este pentru că nu poate fi altfel. De câteva săptămâni Dicţionarul explicativ al banalităţii cotidiene este primul rezultat pe care-l oferă google.ro la căutarea lui OFZ. Vă mulţumesc. Şi apropos, răspunsul la OFZ este DCB!

5 ani de când..

Adina Rosetti - Deadline

Deadline este romanul de debut al unui scriitor tânăr, modern și bine ancorat în realitate. Este romanul de debut al unui povestitor autentic. Deadline este un roman despre noi.

Sunteți tânăra care ajunge acasă târziu în noapte, nereușind să-și termine niciodată treburile pentru simplu motiv că este cel mai eficient angajat și primește mereu sarcini noi și foarte urgente? Sunteți șeful de echipă care lucrează în fiecare sâmbătă, numără fiecare contract de succes și calculează cât mai este până la marea promovare pentru care se sacrifică de vreo 2-3 ani pentru a se bucura ulterior de ea în liniștea unei insule tropicale? Sunteți programatorul fără aspirații, care nu a avut curaj să dea la Facultatea de film și se mulțumește să urmărească noapte de noapte filme furate de pe Internet pentru a povesti despre ele pe blog, a doua zi? Sunteți artistul care n-a știut niciodată cât valorează gunoaiele pe care le ascunde cu dragoste în niște valize vechi?

Deadline include destinele acestor patru personaje și a celor de lângă ele. Creionează cu realism o lume a virtualului, a direcției fără sens, a neputinței, a resemnării, a catalizatorului factor economic, al promisiunilor și așteptărilor, al orașului din care s-a furat și gara și al mirajului slujbelor din București. Pornind de la două cazuri reale, cel al unei tinere care a murit de epuizare și cel al unui bătrân care locuia într-o ghenă și realiza colaje care acum sunt prezentate în expoziții pariziene, romanul Deadline croșetează povești cotidiene, cu precizie milimetrică și ochi de artist.

În jurul meu, metroul aglomerat ascundea câteva sute de Miruna, Augustin, Pupucă, Dora, Laura, nea Zaim, vrăjitoare cu neg pe nas. Doar motanul Ben lipsea. Mă strecuram printre ei cu greu, cu cartea în mână, primind îmbrânceli și răsuflări urât mirositoare. Camera de filmat, montată în spatele unor ochi, înregistra tot, cadre largi și detalii suculente. Costumele negre se amestecă, pantofii cu toc răsună pe dalele peronului, fetele cu flori croșetate în păr lasă dâre de parfum dulceag. Mulți dintre ei au blog și participă la proteste, dar cei mai mulți ajung la un birou de la care verifică cele 3 adrese de e-mail, își astupă urechile și păcăne în tastatură sau răsfoiesc teancuri de dosare. Cei mai mulți au assistant și Piar, porecle urâte și numere de telefon ale firmelor de catering. Mai toți se grăbesc și cară în genți voluminoase nelipsitul laptop. Ușile se deschid și alți oameni se urcă, nelăsând pe nimeni să coboare. Știu că am să mă sufoc, știu că într-o zi voi apăsa butonul de urgență, voi coborî oriunde și voi alerga până la primul copac să mă închin lui. Închid ochii și mă scufund în cartea Adinei Rosetti încercând să mă mint că sunt doar niște personaje.

Simfonia lalelelor - Pitești 15-17 aprilie 2011

Este un eveniment tare drag mie. O nebunie de culori și forme, vi-l recomand fără cuvinte prin fotografiile de la ediția precedentă. Mai multe detalii găsiți pe site-ul expoziției.

Raiul

M-am hotărât. Vreau un Rai verde. Mă gândesc serios la un cer albastru, câţiva nori albi şi pufoşi şi nesfârşite dealuri verzi. Apoi mai vreau nişte munţi spectaculoşi, răsărind brusc dintre păduri, evident tot verzi. Şi cu siguranţă mai vreau şi cerul albastru închis de iarnă, din care să cearnă zăpadă cu fulgi mari şi complicaţi, ori de câte ori are chef. Prin iarba verde (ne-am înţeles, da?) să fie margarete. Musai! Şi flori de câmp şi fluturi şi alte bâzâitoare inofensive. Să fie râuri de munte, iuţi şi reci, să fie pietre şlefuite, uscate de soare, pentru că da, trebuie să fie soare. Să fie lacuri nemişcate, cu caiac legat la mal (să zicem galben?) şi curcubee apărând din senin.

Să fie licurici, pentru că, normal, îmi doresc şi noapte. Cu stele, foc de tabără, miros de brad şi ceai fierbinte. Să fie felinarele străzii şi ferestrele luminate, dar şi întunericul pădurii, murmurul mării şi valurile negre spărgându-se de ţărm. Pentru că sigur va fi şi mare, cu pescăruşi, albatroşi, nisip fierbinte, corturi şi cafea. Să fie lanuri galbene, cu maci şi măgăruşi încărcaţi cu poveri uşoare, să fie caişi înfloriţi, vişine coapte şi mere aurii. Să fie struguri de toate culorile, pisici întinse la soare şi rândunele în formaţie de zbor. Să fie case albe, grădini pline de flori, leagăn în fiecare curte şi absolut nici un gard.

Da, m-am hotărât. Vreau toate astea şi nu cred că trebuie să aştept vreun Rai special pentru a le avea. Nu?

Opriţi timpul!

Vineri

În faţa geamului apărură nişte picioare. Suspendate de un cablu, picioarele coborâră transformându-se într-un tânăr vesel, cu o salopetă bleumarin şi o cască galbenă pusă strâmb. În jurul taliei purta o centură groasă de care erau agăţate mai multe cârpe, un spălător de geamuri, o găleată şi un spray. Tânărul povestea ceva unui coleg nevăzut, privind din când în când în sus şi râzând cu gura până la urechi. Din spatele geamului nu se auzea nimic, doar imaginea senină a tânărului perturba atmosfera tăcută de lucru, ca un film proiectat pe un ecran prea mare.

Săpunul îşi făcu datoria şi acoperi pentru câteva secunde imaginea băiatului. Din spatele geamului, mai multe perechi de ochi aşteptau cu nerăbdare reluarea filmului. Fâşie cu fâşie, săpunul fu îndepărtat şi cerul redeveni senin şi aproape albastru. Tânărul nu mai vorbea, doar concentrarea i se citea în cuta de pe frunte în timp ce încerca să privească din toate unghiurile şi să evalueze rezultatele. Apoi îşi agăţă cârpele şi spălătorul de centură, meşteri ceva la legătură şi dispăru din dreptul geamului. Ocupanţii etajului 10 mai puteau vedea doar un cablu negru şi gros, care se bălăngănea uşor pin faţa geamului proaspăt spălat. Ochii reveniră în ecrane, mâinile reveniră pe tastaturi şi un păcănit enervant inundă etajul.

Miruna ieşi din clădire la ora 18 fix. Aproape alergase pe scările celor 10 etaje, cu haina desfăcută şi geanta izbindu-se de fiecare colţ. Se opri năucită de aerul tare şi fără să vrea se uită în sus. Geamurile fumurii ale clădirii reflectau ultima rază de soare, nelăsând nimic înăuntru. Se întoarse şi porni grăbită spre staţia de tramvai, încheindu-şi din mers haina şi căutând prin buzunare după telefonul mobil. Zări tramvaiul de departe şi o luă la fugă spre staţie, fără a-l scăpa din ochi. Lovitura surdă din tâmpla dreaptă o lăsă fără suflare. Din inerţie, mai stătu în picioare câteva secunde, pironind cu privirea tramvaiul care se apropia scârţâind. Apoi imaginea se înceţoşă ca geamul acoperit de săpun şi Miruna se prelinse pe asfalt. Nu mai vedea nimic. O pâclă groasă îi lipea pleoapele şi un miros greu de benzină îi muta nasul, dar nu se putea mişca. Auzea un fel de zumzet în jurul ei şi nişte râsete, dar nu distingea nici un cuvânt. O încerca o părere de rău pierduse aşa tramvaiul, dar zvâcnetul din tâmpla dreaptă o reţinea. Ceva uşor şi moale o atinse pe obraz. Apoi încă o dată şi încă o dată până când aerul prinse un miros dulceag de floare. Miruna inspiră adânc şi aerul îi făcu bine. Renunţă la forţarea de a se mişca şi preţ de câteva clipe doar inspiră aerul parfumat. Apoi observă că poate deschide ochii şi printre pleoape zări un cer albastru cu doi nori albi şi câteva ramuri de piersic sălbatic înflorit. Petale mici şi roz, smulse de câte un fir de vânt, îi aterizau pe faţă. Mai stătu câteva momente, admirând cerul, apoi se ridică în râsetele şi glumele urâte ale celor din jur. Îşi recuperă geanta şi telefonul, îşi curăţă fusta de ulei cu un şerveţel, se strâmbă la stâlpul de beton care o făcuse să piardă tramvaiul şi plecă demnă spre staţie pentru a-l aştepta pe următorul.