Portret (XV)

Nu sunt în stare să-ți descriu trăsăturile. Nu-i de mirare că nici nu mă încumet și te privesc pierdut, centimetru cu centimetru, urmărind linia fermă a bărbiei și pe cea dulce a obrazului. Ai gene curbate, ce ascund niște ochi negri cum știu că n-am să mai văd. Niște șuvițe rebele și negre îți traversează uneori fața. Te-aștept urcată pe pervaz, seară de seară. Înfășurată în pătură, cu ochii proptiți în stele, te caut. N-am dezlegat încă misterul care te face să ajungi la mine, zburând pe orice vreme și printre oricâți nori. Cobori în cameră și te așezi pe covor. Vorbim așa, tu jos și eu sus, ceasuri în șir, până când ochii mi se lipesc a somn. Atunci te strecori pe fereastră și silueta-ți subțire se mai reflectă câteva clipe în întunericul nopții. Nu, nu sunt în stare să te descriu sau să rostesc motivul pentru care te aștept în fiecare noapte. Zborul tău m-a vrăjit demult și eu m-am îndrăgostit de vrajă.