În prag de an nou

N-am învârtit la sarmale până acum, așa că îmi pot permite să nu fiu nici sub duș, nici în lumea odihnitoare a viselor. Am găsit un moment bun să-mi pun o dorință pentru 2014, așa mi-a spus cineva că trebuie. Și mi-a mai spus că eu voi fi cea care o va îndeplini. De aici dilema, să-mi doresc ceva ce știu că pot realiza sau să-mi doresc ceva ce mă va motiva să realizez mai mult decât îmi este plapuma? E greu să-ți alegi dorințe, așa cum e greu să devorezi toate felurile de mâncare în care sunt îngropate sărbătorile.

Vă doresc să găsiți dorința potrivită pentru anul acesta și s-o îndepliniți cu vârf și îndesat. Vă doresc să aveți de toate, dar să nu faceți risipă, să primiți numai bucurii și lucruri frumoase și să vă bucurați dăruind. Să ne auzim cu bine și în zilele și anii ce vor veni. La mulți ani! și OFZ.

The Holiday (2006)

Nu sunt multe filmele pe care îmi amintesc să le fi văzut de mai multe ori. Dar de fiecare dată când văd un film, fie el nou sau vechi, pe lângă povestea lui construiesc povestea mea. Înțeleg ce vreau să înțeleg, ce mi se potrivește la momentul respectiv.

Prima dată când am văzut The Holiday am simțit spiritul sărbătorilor rezolvând toate problemele, am recunoscut magia puternică a zăpezii, a pădurii, a Crăciunului. A doua oară, am găsit poveștile de dragoste cu happy-end, diferite, naturale, posibile.

De data aceasta, am observat un schimb de daruri interesant. Ea s-a oprit din propriul drum pentru a face loc și timp unui om plin de poveste. I-a dăruit atenție. Iar el, l-a rândul lui, i-a oferit încredere: Arăți a personaj principal. Nu știu de ce te încăpățânezi să joci roluri secundare în propria ta viață. Viața e un schimb de daruri, în care ar trebui, pe rând, să oferim și să primim. Știu, e greu și pentru cei care nu știu să primească și pentru cei care nu reușesc să ofere. Dar, ca peste tot, fericirea stă în echilibru.

Împodobiți-mă cu zăpadă!

Dorințe, mulțumiri, amintiri

Nu ninge. Numărătoarea mea de fulgi dă cu rest. Ce vă ziceam eu de făcut planuri? În fine, așteptând ca decembrie să nu se facă de râs, vă doresc sărbători frumoase, alături de cine contează. Să nu uitați să vă doriți, să visați, să vă așteptați la lucruri bune și împliniri, să zâmbiți și să duceți la capăt cu drag fiecare zi. Sărbători fericite!

Ion Minulescu - Rânduri pentru Moş Crăciun

Iartă-mă că te salut numai din uşă...
Te-aş pofti şi-n casă,
Dar mi-e teamă
Că-mi aduci aceeaşi veşnică păpuşă
Şi acelaşi vechi refren de panoramă!...

Iartă-mă că-ţi spun ce cuget, Moş Crăciun...
Dar eu - zău - nu văd de ce mai vii!...
Ce folos că eşti bătrîn
Şi-ai suflet bun,
Dacă-n tolbă n-ai decît minciuni pentru copii!...

Nu-ţi mai pierde timpul cu poveşti
Pentru cei ce nu mai cred în ele...
Tu - e drept - n-ai fost decît aşa cum eşti -
Omul cu păpuşi de porţelan
Şi acadele...

Dar eu nu mai sînt copilul de-altădată,
Să mă-ncînt numai de chipuri ce se şterg -
Mie-mi trebuie-o femeie adevărată,
Nu femei-păpuşi de Nurenberg!...

Iată!...
Asta este tot ce-am vrut să-ţi spun...
Şi ţi-am spus, să ştii şi tu ce-aş vrea!...
Ţine minte,
Ţine minte, Moş Crăciun...
Şi la anul, dacă vii din nou, să-mi vii cu Ea!...

Franz Kafka – Procesul

hypercultura.ro

Nu cred că este vreodată prea târziu să citeşti o anumită carte. O dovedeşte faptul că recitesc ‘Aventurile lui Cepelică’ la vârste ciudate şi că am reuşit să termin ‘Alice în ţara minunilor’ abia acum câţiva ani. Nici motivul pentru care aleg o carte nu este mereu erudit. ‘Procesul’ l-am ales pentru că Milan Kundera vorbeşte des despre Kafka în cărţile lui. Şi trebuia să aflu de ce. Într-un fel, am aflat.

Cred că secolul 20 a fost lumea lucrurilor paradoxale, a uimirii, a regimurilor absurde, a gândirii deopotrivă înafara şi înăuntrul cutiei, a celor mai surprinzătoare invenţii. Şi mai cred că societatea a refuzat să mai evolueze şi a ales să se tot transforme, în cercuri mărunte şi tulburi. Dacă gânditorii începutului de secol descopereau filosofia înaltă a liberului arbitru, după jumătatea secolului, spiritul de turmă a preluat controlul, absurdul nu a mai fost o raritate, caprele tuturor vecinilor au trebuit să aibă aceleaşi dimensiuni şi producţie de lapte, moda a ajuns lege. ‘Procesul’ povesteşte despre cazurile unei justiţii universale, în care apărarea este îngăduită într-o formă clandestină şi din mrejele căreia nu ai cum să scapi. Există trei variante: să fi declarat nevinovat (dar asta nu s-a întâmplat niciodată), să amâni procesul la infinit sau să fi declarat nevinovat temporar şi acuzat oricând se împiedică cineva de dosarul tău. Justiţia lui Kafka se desfăşoară prin podurile unor case sordide şi întortocheate. Ţine de oameni care-şi fac tablouri măreţe, deşi sunt simpli funcţionari de rang mic. Te urmăreşte acasă, la servici, la biserică. Se află imediat că ai un proces şi primeşti din toate părţile sfaturi care doar te încurcă. Avocaţii trăiesc bine, dar nu rezolvă niciodată un caz, de cele mai multe ori nu fac absolut nimic.

Nu poţi să citeşti ‘Procesul’ fără să constaţi nişte asemănări, fără să observi nişte tipare umane, tipare care urmăresc aceleaşi ţeluri ca noi toţi, care caută aceleaşi adevăruri şi sunt surprinse de aceleaşi întâmplări. Kundera povesteşte într-una din cărţile sale că Franz Kafka a lăsat prin testament unui prieten toate scrierile sale, cu singura condiţie să nu publice decât ce a ales el să publice în timpul vieţii. Prietenul său s-a îmbogăţit şi a devenit celebru pentru că a publicat toată opera lui Kafka, inclusiv corespondenţa şi jurnalele. Într-un fel, toţi suntem judecaţi cândva.

Despre locuri și orașe - Thailanda

Notă: fotograf Luiza Clinciu

Graba după Crăciun

A început în noiembrie. Magazinele au afișat victorioase globurile roșii și super-ofertele. Colindele au ocupat cu de-a sila toate difuzoarele, sacoșele au devenit mai colorate și mai umflate, ocările la adresa guvernanților mai pline de venin, curierii mai ocupați. Ștefan Bănică a ocupat Sala Palatului, Ștefan Hrușcă s-a întors în țară. Toată lumea vinde, toate lumea cumpără. Adidași de piftie, varză murată, făină cât cuprinde, hârtie de împachetat. Ne aducem aminte de ai noștri și de ai altora mai fără posibilități. Îmbodobim, curățăm, înnoim.

Ca noi toți, am început prin a primi daruri și abia după ce anii și veniturile au crescut, am început să și ofer. Dar înainte de zăpăceală și alergătură, de lista de cumpărături și de vitrine apetisante, de Crăciun îmi amintesc de ei. Și nu pentru că ar fi fost generoși cu darurile, ci pentru că ea mirosea a cozonac și el a brad. Pentru că mă întâmpinau în prag, cu ușa larg deschisă, cu toată casa mirosind a bunătăți și a pregătiri. Pentru că nu cumpărau bradul până nu ajungeam eu, ca să mă pot bucura de alegere și de cărat. El baza, eu vârful. Mergeam așa, ca Stan și Bran, mândri și fericiți. Pentru că ea îmi cocea un cozonac special, cu de toate, într-o cană de metal și aveam voie să-l mănânc deși era zi de post. Pentru că jucam nesfârșite partide de table cu el, iar ea ne aducea pâine cu gem, de încurajare. Pentru că el îmi punea o cantitate impresionantă de cafea în cana de cacao cu lapte, să nu simt gustul laptelui care nu-mi plăcea. Pentru că ea mereu îmi tricota câte ceva. Pentru că stăteam amândouă cu nasul lipit de geam, uitându-ne cum ninge, iar el ne cânta: "La fereastra unde șade o pisică, două fete e-o plăcere să privești. Amândouă și cea mare și cea mică.."

Portret (XXVI)

În goana de la metrou, ștafeta se dă între coșul cu ziare și ultimii centrimetri rămași între ușile care tocmai se închid. Numărul sacoșelor s-a înmulțit, pașii sunt din ce în ce mai grăbiți, mințile din ce în ce mai ocupate cu lista de cadouri. Cobori la Aurel Vlaicu pentru un mall, la Lujerului pentru altul, la Politehnica pentru un al treilea sau, dacă nu mall vrei, la Obor pentru o pulpă de porc. În caruselul luminat și gălăgios al pașilor și minților grăbite, un bărbat fără picioare, cărând două cârje supradimensionate pentru el, se chinuie să coboare scările. Tocmai în drumul lui nu s-a nimerit nici o scară rulantă, așa că nu are motiv de grabă. Lumea îl privește mirată, de sus, întrerupând doar pentru o clipă vacarmul gândurilor de sărbătoare.

La numărat de fulgi

Fericirea vine pe sub uşă

Se spune că nenorocirea loveşte rapid şi, adesea, repetat. Că nu o aştepţi niciodată, dar vine singură, când ţi-e lumea mai dragă, fără să-ţi lase timp de pregătiri. Fericirea însă.. parcă o aşteptăm cu anii şi nu se sinchiseşte să apară. Totuşi, uneori miroase a iarnă, a mare, a ciocolată caldă, a ceva care-ţi aminteşte de un moment plăcut. Uneori o rază de soare se trezeşte să-ţi pice direct pe faţă. La început vezi doar praful care se zbânţuie prin aer, dar apoi, încet-încet, o zăreşti. Timidă, aproape transparentă de emoţie, prelingându-se pe lângă ziduri, pe sub uşi, fericirea îşi face drum către tine. O aştepţi din ce în ce mai încrezător, atent să nu cumva să-i taie cineva drumul, şi un zâmbet şiret începe să ţi se lăţească pe faţă. Cel mai bine e s-o împarţi cu cei din jur, să-i anunţi venirea,să-i convingi să o aştepte şi ei cu tine. Astfel, ea creşte, capătă curaj şi viteză.

E simplu să fi fericit. Trebuie doar să laşi un pic de spaţiu sub uşă, să aibă loc să ţi se strecoare în viaţă. Trebuie doar să ai încredere că o să ajungă la tine şi să faci rost de oameni cu care s-o împarţi, ca să-i dai curaj şi să-i grăbeşti pasul. Şi-apoi să fi recunoscător.

Obor - Sf. Gheorghe

Parada alternativă 2 – Şirna, 1 decembrie 2013

Bună dimineaţa!, România

La mulţi ani!

Portret (XXV)

Nu știu cine a făcut fotografia. Stăteam la foc, cu fețele luminate de căldură, tu cu frontala pe poziție, eu încălzindu-mă cu o cană de știi tu ce. Priveai visător, undeva departe, cu o umbră de zâmbet pe care e posibil să n-o fi văzut nimeni. Poate zărisei fotograful sau poate un gând năstrușnic tocmai se născuse. Îmbrățișasem cana cu ambele mâini și te priveam. Puțin încruntată, scufundată în propriile gânduri. Tăcuți. În jurul nostru nu se mai vede nimeni și nimic. Nici foc, nici alte chipuri, doar o noapte neagră, pe care contururile noastre se proiectează clar, în alb și negru. Așa a vrut fotograful, să nu avem culori sau martori. Să ne rupă de tot și să ne prindă gândurile într-un cadru. La ce te gândeai oare? Eu îmi amintesc foarte bine cât de mult.

Pregătit de iarnă?

Studiu

Despre nemulțumire

foto: cmcforum.com

Uneori e vorba de grăsimea de pe burtă. Alteori, e doar o replică idioată care ți-a scăpat seara trecută, producând un moment de liniște deranjantă în locul unuia de haz isteric. În cazuri frecvente e vorba de eșec, la examene, la interviuri, în relații. În cele mai dureroase cazuri, se adună din orice faci, din orice încerci să faci. Uneori, pur și simplu nu-ți iese.

Devii închis, devii nervos, devii tăcut. De parcă toți ar ști lunga istorie a neputințelor tale. Ești prea încet, ești prea grăbit, poate doar neatent sau atât de îndârjit încât totul îți scapă. Nu ești bun la una sau alta, te împiedici mereu, ai spart ghinionul de prea multe ori. Te pierzi. Simți ochii tuturor asupra ta, așteptarea lor încremenită, îi vezi mirosind victoria și cuprins de entuziasm gafezi îngrozitor. Le citești dezamăgirea în ochii care nu demult îți așteptau succesul. Data viitoare, vor aștepta de la început să greșești, pentru că așa faci tu întotdeuna. Vor renunța să mai creadă în tine.

Te împarți în doi. Unul care dorește și unul care nu reușește. Simpatizezi cu cel doritor, desigur, și îl urmărești cu milă sau cu furie pe neputinciosul celălalt. Îl înveți de bine, îl bați la cap, dar, invariabil, greșește. În cele din urmă, renunți. Dorințele devin vise. Doritorul devine apatic. Neputinciosul nu mai încearcă, se resemnează și devine trist. Arbitrul nemulțumirilor tale a plecat demult. Nimeni, nici chiar tu, nu se mai așteaptă să reușești. Când renunți să mai încerci, ești pierdut.

Târguri de toamnă

Pentru zilele libere de toamnă, există câteva variante de petrecere a timpului. N-o să vi le spun în funcţie de zodie sau de vârstă, pentru că nu mă pricep, dar vă pot face câteva recomandări mercantile, că tot suntem într-o zi cu răsunătoare susţineri ale cumpărătorilor.

Sâmbăta şi duminica ce vin vă puteţi răsfăţa la târgul de carte Gaudeamus, găzduit de Romexpo. Deşi dedicat în principal cărţii de învăţătură, găsiţi acolo editurile importante din ţară, lansări de toate felurile şi multe noutăţi editoriale. Mi-a atras deja atenţia un volum de proză scurtă semnat Alice Munro, ultimul laureat al premiului Nobel pentru literatură.

Dacă aveţi biblioteca plină, poate doriţi să umpleţi cămara. Muzeul Ţăranului Român vă primeşte la Piaţa ţărănească şi Meşter(eşti), târg de produse tradiţionale, comestibile sau artizanale. Şi dacă nu ajungeţi acum, săptămâna viitoare va fi târg de Sf Andrei. Şi cealaltă, târg de Sf Nicolae. Aşa că nu e zor, bucate sunt.

Dacă aţi fost bun gospodar şi aveţi şi cămara plină, de zacuscă, murături şi dulceţuri, atunci meritaţi cu prisosinţă o mică atenţie. La Sala Dalles este V for Vintage – Vacanţă la Roma, târg de cultură vintage şi design românesc modern, unde puteţi scotoci în voie printre creaţiile tinerilor designeri români, special concepute pentru acest eveniment. Sau printre colecţiile vintage ale celorlalţi expozanţi.

Oricare v-ar fi preferinţele, vă doresc zile senine, cu aromă de toamnă, frig şi ceaţă.

Despre locuri și orașe - Lima

Notă: fotograf Luiza Clinciu

Jean Claude Carrière – Povestiri filozofice din lumea întreagă

Despre povestirile filozofice adunate de Jean Claude Carrière în volumul său, v-am mai povestit. E greu să surprinzi în comentarii o varietate atât de largă de înţelepciune, umor şi isteţime. E greu să nu cazi pe gânduri când, în doar câteva rânduri, descoperi o lume nouă, răspunsuri îndelung căutate şi subtilităţi cu totul surprinzătoare.

Volumul lui Carrière nu poate fi citit repede, deşi povestirile sale sunt uneori chiar foarte scurte. Trebuie timp mai ales pentru înţelegere, pentru pătrunderea sensurilor atât de frumos zugrăvite în cuvinte puţine. Culese din lumea întreagă, povestirile surprind tipologii umane şi istorii pe care le tot repetăm anapoda din vremea vestitului Nastratin Hogea. Învăţaţi şi oameni de spirit au încercat să ne dezveţe de obiceiurile proaste, dar nu ne lăsăm deloc uşor convinşi. De aceea, culegerii de faţă e bine să-i acordăm timp şi atenţie. Este o lectură plăcută şi variată, o reţetă sigură împotriva plictisului de toamnă.

Schimbare de program

Intenționasem să vă povestesc despre un articol simpatic și, probabil, bazat pe fapte reale, dedicat străduințelor feminine de a fi și gospodină și amantă și doamnă și om al muncii și mamă și etc. Despre cum se distruge manichiura atunci când speli vase și despre cum se agață sacoșa de cumpărături pe drumul de la muncă spre casă.

Dar în timp ce rumegam subiectul, mi-am amintit brusc de o melodie dintr-un film. "If I didn't care..." zicea refrenul și mare dreptate avea. Pentru că dacă nu mi-ar păsa, nu mi-aș mai face manichiura și nici nu mi-aș mai aminti să cumpăr morcovi. Ba chiar n-aș mai spăla vase în viața mea (zău dacă e o activitate plăcută). Și copilul s-ar putea descurca singur. Aș renunța la șnițelele experimentale, ciorapii cu port-jartier și bigudiurile de plastic. N-aș mai pierde vremea cu mersul la sală sau prin magazine, aș mânca de toate fără să mă agit numărând grăsimile. Ce-ar mai conta colesterolul? Aș înjura pe oricine mi-ar veni: șefii mei, șefii lui, diriginta copilului, prietenii comuni sau rudele enervante. De ce nu? N-aș mai alerga prin trafic să prind programarea la coafor, serbările puștiului și seratele cu șefii lui din străinătate. L-aș învineți când sforăie și nu cred că m-aș mai dezlipi de pijamaua roz cu Tweety. Ocazional, nu m-aș spăla pe dinți. Pentru că dacă nu mi-ar păsa, nu m-aș mai obosi să fiu nici mamă, nici soție, nici gospodină, amantă sau orice altceva. Dar vedeți cum vine treaba, că îmi pasă. Și-atunci nu mi s-a mai părut așa amuzant articolul cu pricina.. și nici așa adevărat.

Despre locuri și orașe - Lacul Titicaca

Notă: fotograf Luiza Clinciu

Miez de toamnă

În mine vezi tu anotimpul cậnd

Foi galbene pe crengi murind se zbat,

Pe arcul lor în geruri tremurậnd

Vechi coruri unde păsări au cậntat,

În mine vezi murind al serii ceas

Cậnd soarele-ntậrzie-n asfinţit

Şi noaptea, sora morţii, pas cu pas

În beznă totul a pecetluit.

În mine vezi un foc arzậnd pustiu

Pe-a lui cenuşă şi-i sleit in ea

Şi leagănul luminii i-e sicriu

Şi mistuie puterea ce-l hrănea.

Tu vezi şi mai puternic m-ai cuprins

Vrậnd să iubeşti ce mậine fi-va stins.

(William Shakespeare - Sonetul 73, traducere Nicolae Pintilie )

Fiecare pisică își are raza ei de soare

Cameră cu vedere la mare

Mi-am încercat şi eu imaginaţia pentru concursul literar “Fotografiaţi de Bresson”. 

Tata mă dusese târziu la gară. Ca de obicei. Abia apucasem să urc prima treaptă, că trenul s-a și pus în mișcare cu o smucitură, lovindu-mă de ușă. Dar nu conta, urcasem. I-am căutat aproape prin tot trenul, târând după mine sacul de voiaj și punga cu sandvișuri făcute de mama. L-am recunoscut după muzică. Știam sigur că-și va lua chitara, așa că m-am ghidat după melodie și i-am găsit cântând și râzând într-un compartiment care nu mai atrăsese pe nimeni. Nu s-a întrerupt când am intrat, doar mi-a făcut cu ochiul. Purta același tricou roșu pe care-l știam din facultate, cu Che Guevara, blugi gri și teniși. Își mișca ușor buzele, îngânând melodia. Am urcat sacul la bagaje și am înghesuit punga cu sandvișuri într-un colț, sperând că mama nu făcuse exces de zel să strecoare vreo felie de salam mirositor. Apoi m-am așezat, mi-am prins capul în mâini, pipăind șuvițele tăiate scurt sub ureche, și am ascultat fascinată amestecul de rock și roți de tren.

A cântat aproape tot drumul, traversat de luminile venite din gări și încurajat de câte o gură de vin. Trecuse de miezul nopții când am ajuns la Constanța și sandvișurile au devenit o delicatesă. Se terminase și vinul, și muzica, doar luminile gărilor continuau să ne traverseze. Ne-am dat jos în Mangalia și ne-am rugat de un nene să ne ducă ieftin până în Vamă. Ne-am dus bagajele pe plajă și s-au apucat să pună corturile la lumina lanternelor, dar eu nu-mi puteam lua ochii de la mare. Se mișca lent, în valuri negre, cu margine înspumată.

Ne-am împărțit timid cortul, eu pe dreapta, el pe stânga. Nu mai dormisem niciodată în cort, nu mai dormisem niciodată cu el. Oamenii se foiau în jurul cortului, râdeau, vorbeau, strigau și-mi dădeau impresia că m-am culcat pe jos la metrou. La oră de vârf. Nu îndrăzneam să mă mișc de teamă să nu-l trezesc. I-am vegheat așa respirația regulată până s-a luminat de ziuă și am mințit prea evident când i-am spus că am dormit bine. „Ei lasă, o să-ți treacă.”, mi-a spus zâmbind și a deschis cortul. Oamenii dispăruseră, era liniște, soare și cea mai albastră mare. Iar între mine și ea, nimic. Cea mai bună cameră cu vedere la mare pe care am avut-o vreodată. La mic dejun, shaorma cu de toate și cafea la pahar de plastic. La prânz, guvizi și cartofi prăjiți. Nu trebuia să spun ce vreau, să întreb ce se găsește, îmi răsăreau în fața ochilor de parcă un duh simpatic îmi citea gândurile. Nu că aș fi mâncat vreodată până atunci așa ceva, dar mi-au plăcut. Un puternic gust de mare se regăsea în toate. În lâncezeala fierbinte de după prânz, a găsit o motocicletă de închiriat. M-a întrebat dacă am încredere în el și mi s-a părut amuzant. Sigur că aveam. Ne-am plimbat printre ciulini, pe cărări și pe lângă, cu marea în față și am simțit că zbor. Nu cred că avea mai mult de 20-30 km/h, dar pentru mine era zbor curat. Când ne-am întors, lumea își făcea siesta, așa că ne-am adăpostit de soare în cort. Mi-aduc aminte că a intrat în urma mea și mi-a masat umerii să alunge stresul plimbării. M-am întors și l-am găsit schimbat, fără încrederea pe care o afișa de obicei. A zâmbit și m-a sărutat.

Nu ne-am mai întors în Vamă după vara aceea. Poate nici lucrurile n-au fost mereu la fel de frumoase pentru noi. Între timp mi-am lăsat părul lung. Ne-am mai plimbat și pe alte drumuri, niciodată însă pe țărm de mare. Cântă adeseori. Tricoul cu Che Guevara a dispărut însă. Mi-e dor de el uneori. Îl sun de la birou și îl rog să ne întâlnim la gară. Ca un făcut, tata mă duce târziu. Îi flutur biletele și reușim să ne urcăm în tren în ultima clipă. Nu mai avem nici saci de voiaj, nici sandvișuri, nici chitară. Mă învelește cu haina lui și adoarme în timp ce luminile gărilor îl traversează. Respirația lui sacadată și zgomotul din vagon îmi amintesc de altă noapte în care nu puteam să dorm. Dar de data aceasta știu că o să mă trezesc în camera cu vedere la mare.

Eu și roata

The Fantastic Flying Books of Mr. Morris Lessmore

Când cărțile prind și dau viață..

Kilipirim, Măria ta!

Este unul dintre evenimentele care îmi bucură toamna. Și nu doar pentru că are în prezentare cuvântul 'reducere', dar pentru că vin toate editurile din țară și oferta este mereu bogată. Mă bucur să văd că lumea vine, cumpără, citește. În plus, mereu am pofta de ceva nou de citit și având atâtea la îndemână, rar mi s-a întâmplat să nu găsesc autori necunoscuți mie, dar care merită cunoscuți. La Kilipirim i-am descoperit pe Juan Carlos Onetti, Pascal Quignard, Daniel Kehlmann.

Coordonatele rămân aceleași: Sala Dalles, București, 30 octombrie - 3 noiembrie 2013.

Vă țin la curent cu descoperirile acestui sezon, dar primesc recomandări cu plăcere.

Alb-negru

Despre normalitate

Ne redefinim în fiecare zi. Știu. Nimic și nimeni nu este de neînlocuit sau imposibil de schimbat. Suntem suma experiențelor noastre, un fel de istorie ambulantă în care valurile de cotropitori au fost asimilați sau goniți. Și, mai presus de toate, suntem infinit diferiți.

Prima normalitate pe care o cunoaștem e cea a părinților, a familiei, dar conștientizarea propriei persoane aduce noi granițe pentru ceea ce este normal și asta se întâmplă de la vârste foarte fragede. Pe măsură ce acumulăm propriile experiențe, unele din ideile societății în care trăim încep să ni se pară firești și le adăugăm celor luate de acasă. Pentru unele ne-am bate cu oricine, la altele am renunța într-o clipă. Le modelăm și pe cele impuse, după propriile gânduri.

În școala tehnică pe care am făcut-o se vorbea adesea de parametrii normali. Am învățat că normalul are o toleranță și am aplicat aceeași regulă în viața de zi cu zi. Am adăugat la normalitatea mea, toleranță. Am învățat să aplic aceeași toleranță și judecăților pe care le emit și oamenilor pe care îi întâlnesc. Mă feresc de etichete stricte pentru că știu că oricine are dreptul la un epsilon personal. Poate tocmai pentru că nu am primit prea des toleranța celorlalți și etichetele m-au izbit de când mă știu. Pentru că nu sunt un om perfect și e ușor să găsești motiv să lovești în mine.

Mi s-a reproșat de curând că trăiesc în altă lume și am zâmbit un pic la gândul că poate am găsit o lume mai bună în care să trăiesc, iar cei care mă acuză sunt doar invidioși. Poate că în normalul de care m-am lăsat înconjurată nu e loc de violență, de răutate, de acel "care pe care" atât de actual. Poate am găsit un firesc cu fairplay, unul grijuliu și iubitor de natură, unul care crede în reciclare, care încă mai are încredere în oameni, unul dornic să facă lucrurile bine și nu doar mai bine decât vecinul. Acuzatorul avea dreptate, trăiesc în altă lume. Normalitatea mea e diferită de a altora. Dar nu văd cum ar fi asta ceva rău, pentru că, prin prisma toleranței, toți avem dreptul la normalitatea proprie.

Mihail Bulgakov – Viața domnului de Molière

Sunt puțini cei care reușesc să vorbească despre viața altora astfel încât cititorul să nu-i părăsească de la a doua pagină. Și mai puțini sunt cei care reușesc să strecoare umor într-o biografie, astfel încât personajul și eroul scrierii să nu cadă în ridicol. N-am văzut mulți să dea date istorice, nume de oameni importanți, fără a pierde șirul narativ și interesul publicului. Dar dacă ar fi să fac o recomandare, pentru biografiile tuturor personajelor istoriei, alegeți-l pe Bulgakov. Sunt convinsă că orice elev de liceu ar devora paginile unui astfel de manual de istorie. Și ar și reține ce e important. Ba chiar ar mai dori să citească.

Viața domnului de Molière este în același timp o biografie, un roman și o întâlnire amicală cu un povestitor care nu l-a cunoscut personal pe domnul de Molière, dar are o părere extrem de bine documentată despre dânsul. Și culmea, este o părere echilibrată, nici nu-l ridică în slăvi, nici nu dă cu el de pământ. Piesele semnate de domnul de Molière sunt caracterizate doar prin încasările avute și scandalul creat. Sunt numiți actorii și toți cei care au contribuit, este povestit contextul în care a luat naștere piesa și reacțiile stârnite. Cu mici păreri personale, extrem de subtil și de elegant marcate. Viața domnului de Molière este o plăcere, o lectură frumoasă, din care am și învățat, dar alături de care m-am și relaxat. Pentru că eu nu rezist umorului lui Bulgakov, nu rezist și pace. Iar în rolul de biograf nu-l mai știam, așa că plăcerea a fost cu atât mai mare.

După o zi grea

Nu sunt un spirit liber

Aș vrea să zbor. Să privesc lumea de sus, așa mică și firavă, colorată și a nimănui. Aș vrea să nu știu că există bârfă, că există oameni care calcă pe cadavre pentru un cadru mai bun. Aș vrea să nu pierd ore din viața asta scurtă luptând cu răutăți al căror scop nu-l știu și nu vreau să-l știu.

Nu sunt un spirit liber care vorbește fluent pe la colțuri. Nicicum afacerist. Privesc oamenii în ochi și spun adevărul. Din păcate, minciuna nu ține seama de asta. Și nu știu să lupt altfel cu ea. Nu știu să mă prezint altfel decât sunt. Al naibii de greu cv. Nici pe departe angajatul model. Dar când urc un munte doar privesc, nu văd pământul care va fi al meu.

Au mai rămas cuvinte

Într-o zi de iarnă, acum mulți ani, mi-ai spus că ai un bilet în plus la un concert al unor oameni de care nu auzisem. Mi-ai spus că or să-mi placă și te-am crezut. A fost poate primul concert de rock la care am mers. Nu mai știu sigur dacă primul, dar eu așa mi-l amintesc. Memoria mea refuză alt adevăr.

Stăteam cuminte pe scaun, absorbind atmosfera cu emoție, înregistrând sunete și imagini ca o camera video HD. Nu ratam nimic și muzica îmi intra încet, încet în vene. Un proces un pic durerors, ca orice transfuzie de sânge, dar cu rezultatul sublim al vindecării. Te priveam și pe tine, pe furiș, și mă îndrăgosteam de luminițele din ochii tăi, de zâmbetul imperceptibil, de libertatea fără seamăn a tuturor ușilor și ferestrelor care te apărau de obicei.

Apoi a început melodia aceea. Nu-i știam nici numele, nici versurile, dar simțeam că o știu dintotdeauna. Nu-mi amintesc decât scufundarea în muzică, ochii larg deschiși care nu vedeau nimic și lacrimile care îmi făcea dungi pe față. Lacrimi de dor, lacrimi de vindecare.

N-ai zis nimic. M-ai lăsat să trec singură prin tot vraful de emoții și să ies acolo alt eu, așa cum trebuia să fie. Când sala s-a umplut de lumini și de voci de oameni, ne-am îndreptat spre ieșire. Ți-ai pus atunci fruntea pe umărul meu și am înțeles că văzusei, că știai, că nu mai era nevoie de nici o explicație și că nu fusesem deloc singură.

Au trecut mulți ani de atunci. Îți simt fruntea pe umărul meu de parcă ar fi fost ieri. Au mai rămas cuvinte de spus. Am mai rămas și noi.

Jorge Luis Borges - Clipa

Trecutul unde-i? Unde-i straniul vis
Cu grele spade de tătari visat?
Dar zidul nalt ce-atunci s-a ridicat?
Dar lemnul Crucii, pom din Paradis?
Prezentu-i singur. Doar în amintire
Se nalţă timpul, şi întregul an
Ca veacul este, copiat şi van.
A ceasului rutină-i amăgire.
Se sapă-un hău din zori la asfinţit
De zbucium şi lumină. De-ţi priveşti
Obrazul în oglindă nu mai eşti
Acelaşi. Noaptea chipu-i diferit.
Fugarul azi voalat şi veşnic este.
Nu aştepta să-ţi spun altă poveste.

Despre locuri și orașe - Bangkok

Notă: fotograf Luiza Clinciu