Cadoul

Despre ani

Și-au făcut un obicei din a veni și a pleca, mișcând mereu gânduri absente spre un viitor mai bun. Balanțele, amintirile, regretele îl împodobesc pe cel ce a trecut, lăsându-l pe cel ce vine să aibă parte întâi de speranță și promisiuni, iar mai pe urmă de aceeași prăbușire a trecutului. Iar când trecerea asta nesfârșită ajunge totuși la un final, o plângem cu cele mai amare lacrimi.

În cifre, 2014 și 2015 nu-mi spun mare lucru. În descoperiri personale, nu v-ar spune vouă mare lucru. Căci micile mele reușite și eșecuri au darul de a fi subiective și supuse ordinii proprii. Mari reușite, din cele care pot fi arătate cu mândrie lumii întregi, nu am. Realizări notabile, succese sociale sau de familie, achiziții, premii, nimic. Sunt la fel de banală și de ascunsă în noianul de neînsemnătate de care vorbea Kundera în ultima sa carte, cum am fost și în 2013 și în cei dinaintea lui. Încăpățânarea mea de înălța zmeie a ajuns la vreo 200 de oameni în ceva mai mult de 500 de articole. Complet neînsemnat în valul de audiență al unei revistei adevărate, mai ales a uneia care își dorește să schimbe ceva. Fotografiile mele nu au luat nici un premiu, nu au surprins nici un miracol, nu au adus nici un zâmbet. Cartea nescrisă nu și-a găsit începutul. Nu mi-am îmbunătățit nici performanțele sportive, nici cele sociale, nu mi-am făcut prieteni noi, nici nu am reușit să-i ajut pe cei vechi. Am aluncat, m-am prăbușit, m-am învinețit, am zăcut. Am fost atât de om, atât de mic, la fel de neputincios. Din fundul șanțului cu noroiul personal mustind, am privit mereu în sus. Sărind peste etape, am încercat să zbor fără a ști să merg. Am luptat cu fiecare zi, cu fiecare mușchi. Am luptat cu mine însămi. Cel mai mare dușman al tuturor timpurilor. M-am luat la palme pentru fiecare greșeală, mi-am impus să nu mă bucur exagerat de reușite, m-am antrenat, mi-am înfruntat temeri, am privit nopți întregi tavanul căutând soluții care n-au venit. M-am luptat cu frustrarea, cu neputința, cu obișnuința. Și n-a fost destul.

2015 nu este un nou început. Schimbarea cifrei în calendar este doar un artificiu. De acum înainte nu voi fi alta, nu voi face altceva, nimeni nu mă schimbă peste noapte doar dând cu pocnitori și mâncând salată beuf. Am aceeași luptă de dus, cu același dușman: eu. Poate că nu pot fi mai bună, dar voi muri încercând. Poate că nu mi-e dat să realizez lucruri mărețe sau să schimb ceva, dar voi lupta în fiecare zi pentru asta. Poate că nu le pot face celor din jur viața mai bună, dar îi iubesc prea mult ca să nu încerc. Dorințe de an nou? Da, una singură. Să câștig lupta.

This magic moment..

Când savurezi până la ultima secundă prima seară înaintea unei vacanțe.. cea mai lungă din an.
Când pisicile nu se mai dezlipesc de tine de parcă ai fi uns cu untură.
Când nu poți să dormi de emoție și nerăbdare.
Când peste câteva zile orașul va mirosi a sarmale și cozonac, a bucurie, a brad.
Când amintirile vin în valuri de ocean și nu mai prididești povestindu-le.
Când faci bagaje.
Când speri să ningă.
Când cauți rețete de fursecuri și lichior de ou.
Când te lovești de oameni pe stradă și zâmbiți.
Când nu-ți dorești decât să fie bine. Tuturor. Mereu.

E vremea ceaiului

E sărbătoare, e normal

Ne apropiem de Crăciun și presiunea crește. Cadouri, meniuri, vacanțe, depresii. Toți cei care înainte te întrebau ce mai faci și cum îți merge la muncă, te întreabă acum ce faci de sărbători. Revistele care nu scriu despre ținute festive, scriu despre depresii 30+. În viața asta ai două șanse: fie ești în agitație și te vaiți de cât mai costă pulpa de porc, fie ești în depresie.

Refuz să aglomerez magazinele, refuz să intru în depresie. Dacă nu voi găsi un samaritean care să-mi ofere sarmale, voi fi fericită de Crăciun și cu sandvișuri. Refuz să plătesc pentru o masă la restaurant de Revelion cât pentru 12 și refuz să mă vait din cauza asta. Mai bine de jumătate din cadourile pe care le voi oferi sunt deja ambalate, nu am planuri pentru concediu și, de când împărțim viața cu feline, nu voi face brad. Așa că la întrebarea "ce faci de sărbători", răspund calm "nimic". În liniștea mea și a familiei mele, cu bunăvoința zilelor de concediu pe care le-am păstrat special, în fața calculatorului, a unei cărți sau pe pârtie. Cine știe. Dar cu siguranță, le voi petrece cu bucurie, cu recunoștință, întâmpinând fiecare moment așa cum vrea el să vină, mai bun sau mai rău. Pentru că magia sărbătorilor nu stă nici în goana după cadouri, nici în mâncare. Stă în clipele acelea liniștite, pline de emoție și drag, în colindele pe care le cântam lângă bradul copilăriei (noi refrenul, bunicii și versurile dintre), în artificiile aprinse de tocul ușii, în hohotele de râs pe care le stârneam făcându-ne tot felul de glume unii altora, în poveștile bunicilor despre Crăciunul copilăriei lor și în recunoștința că ne-am găsit sănătoși și la această sărbătoare, în intimitatea unui Crăciun cu doi în față sau cu trei sau cu patru, în privirea mândră a mamei când i se laudă ornarea salatei de beuf, în bucuria de a ajunge să fii Moș Crăciun nu doar să primești.

Masha

Julian Barnes – Papagalul lui Flaubert

A început ca un roman biografic, care amesteca povestea biografului cu a celui despre care scrie. O călătorie la Rouen, orașul natal al lui Flaubert, câteva date despre biograful său, un medic pasionat, aproape obsedat, de viața lui Flaubert. Apoi perspectiva s-a schimbat, lucrurile s-au amestecat și mai rău, de la iubitele lui Flaubert am ajuns la soția biografului său, de la ideile scriitorului francez am trecut la criticii săi și la părerile generale despre viață ale biografului. Firul narativ a dispărut la scurt timp după debutul romanului, lăsând loc unui experiment pseudo-abstract. Biografia are vreo trei variante și se sfârșește cu un dicționar.

Papagalul lui Flaubert este un roman greu de definit. Este interesant și reușește cumva să te țină până la final, deși nici tu nu înțelegi prea bine de ce. Se pierde, se regăsește, devine înțelept ca peste o clipă să fie complet fără sens. Este un experiement literar pe care probabil va trebui să-l reiau peste ceva vreme, ca să fiu sigură că nu mi-a scăpat nimic.

Noapte de decembrie

Este imposibil să nu te apuce filosofia după ce ai copt o tavă cu fursecuri. Imposibil. Mirosul de ciocolată, căldura din bucătărie, muntele de vase de spălat, toate duc în aceeași direcție. Iar dacă vremea de afară oferă precipitații, e perfect.

Iată-mă astfel filosofând. A fost o vreme în viața mea când am fost cel mai fericit om din lume. Nu știam că aș putea fi altfel, nu cunoșteam altă viață, așa că ziua mea nu era motiv de prea mare entuziasm. Nu putea fi o zi mai fericită decât altele pentru cel mai fericit om din lume. Ba chiar mă deranja agitația și tărăboiul generat. Nu-mi aduc aminte să fi avut tort prea des sau lumânări de suflat.

Când am fost nevoită să cedez locul altui fericit, cealaltă față a vieții nu mi s-a părut la fel de ușor de dus. Ziua mea? Cui îi mai păsa?! Un rid în plus, un smoc de fire albe și sentimentul tâmpit că am mai pierdut un an. Petreceri ocazionale, scurte și doar cu prieteni foarte sus-puși în ierarhia mea, fără tort, fără agitație.

Încet, dar sigur, am reluat prima poziție în clasamentul fericirii universale. Sigur, sunt alte condiții acum, deși nu e nici urmă de maturitate în fericirea mea. Dar pas cu pas, am gustat Raiul. Nu în fiecare zi, poate nici chiar în fiecare săptămână, dar acolo pe undeva există o șansă de a-mi păstra locul fruntaș. Și de fiecare dată când reușesc, e ziua mea. Cu tort sau fursecuri, cu friptură de vită, deși n-am voie, cu vin, vișinată sau ceai făcut la primus, cu zăpadă, cu ploaie și pe cea mai cruntă ceață, primind cadouri sau oferind din tot sufletul, țintesc la o aniversare de 365 de zile pe an, chiar 366. Iar fericirea asta are un singur secret..

Și-acum, după filosofie, să revenim la fursecuri.

Dorința

Notă: Cineva a învârtit un cub magic și am atins un colț de Rai..

Călătoria

George Topârceanu - Noiembrie

Plouă stupid...
Cerul îşi scutură
Ca dintr-o ciutură
Frigul lichid.

Cârduri de ciori -
Neagră pecingine,
Flori de funingine
Zboară sub nori...

Plouă perfid.
Şi-n doză minimă
Picură-n inimă
Neant acid.

Plouă de sus...
Toamna ironică
Îmi scrie-o cronică
Cât un Larousse.

(O Halim?, -
Pentru că nu cere
Nici introducere,
Nici "va urma"...)

Plouă placid:
A...e...i...o...u...ă...
Dacă continuă,
Mă sinucid!

Vreme de copt

Sfârșit de toamnă, zăpadă pe vârfuri de munte, plafon de nori deasupra blocului. Zile de reduceri, de cumpărături, de gânduri. Încotro? Nu, primăvara nu este anotimpul marilor gânduri, ci al marilor acțiuni. Sfârșitul de toamnă, neguros, rece și umed este cel mai potrivit pentru copt gânduri și aluaturi.

Mi-am fript deja mâna în marginea fierbinte a cuptorului, încercând nerăbdătoare să scot o pâine prea devreme. Acum îmi număr gândurile, căci nu am mulți bani sau copii de numărat. Încotro? Se face atât de repede mâine încât nu apuc să-mi trec sufletul peste pragul dintre zile și rămâne înșirat undeva în trecut, gâfâind și visând. Cât de mult egoism trebuie să cuprindă o viață? Câtă făină într-o pâine? Cât e al meu, cât al tău și ce ne mai rămâne pentru alții? Lista cadourilor de Crăciun este încă neîncepută. Nu sunt un bun gospodar. Mai am și facturi de plătit și deja am rămas fără lapte. Știați că sunt alergică la ambrozie? O specie de buruiană care trăiește pe maidane, margini de drumuri și câmpuri de floarea soarelui, dar nu mai sus de 400 m altitudine. Poate ar trebui să mă mut mai sus. Mă uit uneori în jurul meu și mă întreb câtă viață am de împachetat. Câteva haine, câteva sertare cu amintiri, echipament de protecție și vreo două jocuri. Să împachetez sau să înfrunt polenul care mă poate sufoca? Încotro?

Găsiţi zăpada!

John Updike – Gertrude şi Claudius

Poveştile de dragoste şi istoria nu se demodează niciodată. Sunt subiecte inepuizabile ale literaturii universale şi, din când în când, mă întorc să citesc romane cu subiecte inspirate din alte vremuri şi de alţi oameni.

Gertrude şi Claudius este o poveste inspirată de piesa shakespeariană Hamlet, dar extinsă mult înaintea crimei. Descrie pe larg viaţa şi viziunea Gertrudei, o prinţesă daneză sortită a se căsători cu cel mai destoinic luptător pentru ca ţara ei să aibă un rege viteaz. Povestea ei de dragoste, cea care a alimentat crima şi răzbunarea, sunt cumva sculptate în firul vieţii ei, decis de alţii prin faptul că s-a născut femeie. Trăieşte după regulile altora, dar, în spatele bonetei de femeie măritată şi bătrână la cei 35 de ani ai săi, gândeşte un spirit liber pentru vremurile sale.

John Updike nu face o copie a piesei de teatru, ci încearcă să-i dea o perspectivă, o explicaţie, dincolo de momentul dramatic surprins de Shakespeare.

10 lucruri de făcut până la 20 de ani

.. sau 20 până la 30 de ani sau 13,5 până la 40 de ani. Am văzut atât de multe articole care speculează schimbarea prefixului încât am ajuns să mă revolt. Locuri pe care e musai să le vezi, lucruri pe care trebuie să le faci sau să le ai în casă, oameni pe care trebuie să-i aduni în jurul tău. Pe vremuri se spunea că într-o viață împlinită un om face o casă, plantează un copac și are un copil. Acum, lista este mult mai lungă.

Este întotdeauna sănătos să ai un morcov în fața ochilor, ca măgarul din povestea lui Nastratin. Ceva de făcut, o Mecca la care vrei să ajungi, un vis, o dorință, o motivație pentru ca în fiecare zi să te autodepășești, să fii mai bun, să poți mai mult. Este scopul rezoluțiilor de an nou, al dorințelor puse la suflatul în lumânări, al biletelor la loterie, al viselor cu busuioc sub pernă. Dar de aici și până la niște liste arbitrare, făcute de niște oameni care nu mai au alte idei pentru articole, mi se pare cam lung drumul. În plus, cred că ar trebui să avem 20 de ani până la adânci bătrâneți, să nu lăsăm timpul să treacă fără a experimenta tot ce ne trece prin cap, să nu lăsăm vârsta să fie un motiv de renunțare.

Să vă dau un exemplu? 30 de lucruri de făcut până la 30 de ani, găsit pe metropotam.ro începe fabulos cu sex în 3, continuă incoerent cu o diplomă de facultate sau de master, apoi cu un tatuaj, cu o relație stabilă, casă, mașină, laptop, ajută-ți părinții cu bani, ședință foto nud și lista continuă. Cel mai tare punct mi se pare numărul 30: Fă-ți o listă cu 30 de lucruri de făcut până la 30 de ani. De ce nu l-or fi pus pe prima poziție nu înțeleg, ar fi ieșit o listă cu un singur element.

Toți avem visele și dorințele noastre. Ne luptăm cu ele în fiecare zi. Până la 20 de ani am visat să mă îndrăgostesc, să-mi petrec toate vacanțele la bunici, să iau bacalaureatul, să intru la facultate, să merg în discotecă la mare, să urc pe munți, să am banii mei. Până la 30 de ani mi-am propus să-mi iau mașină, să merg cu ea kilometri fără număr, să iubesc de tot, să călătoresc în alte țări, să-mi petrec Paștele și Crăciunul la bunici. Undeva la mijloc am înțeles că nu totul se întâmplă cum plănuim sau cum ne dorim. Dar ține de noi să scoatem ce e mai bun din fiecare zi. Și-atunci, până la 30 de ani, am învățat să merg cu bicicleta, să fac snowboard, mi-am cumpărat motocicletă, m-am dus la mare singură, am zburat cu avionul, am mai bifat niște munți, am fost la concerte în altă țară. Lista pentru 40 n-am făcut-o încă, dar să nu vă mirați dacă în loc să pun acolo o casă, o mașină de spălat vase și o funcție de conducere, vor apare pe ea călătorii extreme, scufundări, parașutism sau mai știu eu ce altă nebunie dedicată altor vârste. Pentru că vârsta va fi mereu a mea, iar nu a buletinului meu.

Pădurea de argint

Despre ipocrizie, capra vecinului și alte povești românești

De-a lungul și de-a latul istoriei ne-am simțit mereu oprimați. Nu zic ca n-am fost, dar văicăreala și de-a râsul-plânsul ne-au însoțit frățește și ne-au învățat să ascundem sub covorul de la ușă (cel al vecinului, dacă se poate) tot ce nu ne convine. Pentru tot ce ni se întâmplă negativ, avem un motiv care ține de altcineva. Am întârziat la birou pentru că s-a sinucis cineva aruncându-se în fața metroului, nu merg la sală pentru că este prea departe, mănânc la MC pentru că nu este nimic altceva deschis în gară noaptea, mi-am cumpărat fusta asta urâtă pentru că o prietenă mi-a spus că-mi stă bine cu ea, nu am realizat nimic în viață din cauza mamei care m-a cocoloșit prea mult, nu am mașină că nu sunt copil de bani gata și lista poate continua (din păcate, la nesfârșit).

Prea puțini sunt în stare să-și asume a fi motivul propriei mizerii. Sau o fac prea rar. E mai ușor să fie vina colegului sau a șefului că nu suntem mulțumiți la muncă, e mai convenabil să dăm vina pe metrou dacă ne trezim târziu, e mai cool să ne văităm că trăim într-un oraș aglomerat și cu tentații decât să recunoaștem că suntem slabi și nu reușim să ne ținem de un regim sănătos. A te văita este un subiect de conversație monden. Am fi nimeni dacă nu l-am aborda, doar n-o să vorbim despre vreme mereu (că de cărți ne-am lăsat, știți, mă țin mult la birou, e aglomerat în metrou, nu mă lasă copiii).

Ce-ar fi dacă fiecare motiv de nemulțumire ar fi urmat de o soluție logică de rezolvare? Hm... popor fericit, nu zice, am fi nemți?! Să vedem.. e aglomerat metroul, dar poți evita stațiile de legătură unde e balamucul, mergând pe jos o stație sau poți chiar să te duci la muncă pe altă rută sau, și mai bine, să te duci cu bicicleta. Nu-ți place locul de muncă actual? O fi vina colegului, dar cu siguranță îți poți găsi alt loc de muncă. Ba chiar poți face și altă meserie, dacă n-ai ales-o bine pe prima. Sigur, nu e ușor, nu se face pocnind din degete, dar nu este ceva irealizabil și nici tu primul care a încercat. Te tentează orașul și prietenii la fast-food? Tentează-i și tu cu o mâncare sănătoasă făcută în casă sau bine aleasă din meniu. Până și la Mc găsești salată, mere, sucuri naturale, ceai, apă, etc. Citește meniul până la capăt și asumă-ți propria sănătate. E sala departe? Fă sport acasă. Cu două greutăți, un izopren și niște muzică înlocuiești orice sală. Găsești pe Internet exerciții și programe de aerobic sau orice alt antrenament.

Ce-ar fi dacă în loc să facem conversație despre propria mizerie a cărui vină o poartă mereu altcineva, ne-am împărtăși unii altora soluțiile care ne-au adus fericirea?

Deasupra norilor

Julio Cortázar - Cartea lui Manuel

Cu Julio Cortázar este mereu o luptă. Mă atrage irezistibil, deși știu că unele pasaje le voi citi printre degete, de altele voi fugi îndesând cartea în geantă, iar pe altele le voi povesti iar și iar.. Cu volumele sale nu este niciodată vorba de o simplă lectură, este o luptă, o interacțiunea uneori dureroasă, alteori sublimă. N-am să uit finalul fără de sfârșit al Șotronului, nici cât de mult am iubit-o pe Glenda.

Cartea lui Manuel este povestea revoluției sud-americane transcrisă prin lipituri de ziare pentru viitorul adult Manuel. Părinții săi și prietenii săi, scufundați în tenebrele pariziene, fac parte din rețeaua revoluționară sud-americană. Argentiniei, brazilieni, chilieni, uniți de gândul libertății, al unei vieți lipsite de sărăcie și tortură. Cartea lui Manuel nu este o carte ușoară, nu este nici plăcută. Este întunecată, crudă, o radiografie, un cancer al cărei extracție va lăsa urme. Un fir de speranță, o umbră de dragoste, un copil, un viitor incert, dar atât de dorit. Și peste toate, o ciupercă adunată de pe maidan, care crește uimitor de repede. O carte plină de simboluri, de frământări, de istorie ascunsă.

Divas - by Tams

De gustibus..

Sunt câteva emisiuni de televiziune care au reușit să strice complet morala comunistă în care mi-am început existența. Din păcate, niciuna dintre aceste emisiuni nu este românească, dar, cine știe, poate cândva vor reuși televiziunile românești să le vadă și să le înțeleagă rostul. Pentru mine, aceste emisiuni au fost mai mult decât un divertisment. Au fost o educație pe care nu am avut ocazia să o primesc. Au fost un soi de explozie colorată într-o lume în care totul ducea la castravete, și acela din producție proprie. Dar poate sunteți curioși.. așadar:

• Top Gear (Marea Britanie) m-a învățat că nu toate mașinile se fac în județul Argeș și că scopul lor nu este musai să fie căratul cartofilor și al copiilor. Mașina, avionul, barca, motocicleta, trenul pot fi uneltele unei vacanțe perfecte, a unei evadări oricât de scurte cu singurul scop al drumului. 
• Grand Designs (Marea Britanie) mi-a schimbat complet viziunea asupra locuințelor. Nu, o locuință nu înseamnă un petec de apartament întunecos și prost izolat într-un bloc cu zece etaje, într-un cartier cu mii de blocuri și trei copaci. O locuință înseamnă soare, surse ecologice de energie, spațiu, confort, o potrivire perfectă între stilul tău de viață și niște obiecte menite să te facă fericit (nu doar să te ferească de ploaie). 
• Emisiunea culinară a lui Gordon Ramsay. Să ne înțelegem, a fost singurul care a reușit să mă facă să gătesc și, mai mult, să-mi placă să gătesc. Pentru că mi-a demonstrat (și am testat) că se poate ieși din bucătărie într-o oră, timp în care ai preparat un fel principal și un desert (cel puțin). Și nu, mâncarea nu trebuie fiartă sau coaptă cu zilele, nici nu trebuie să fie mereu din bucătăria românească, nici scumpă nu e, nici complicată. De fapt, îți trebuie doar un cuțit și vreo două crătiți. 
• Emisiunile despre tehnici de supraviețuire (Bear Grylls, Ray Mears, șa). M-au făcut să văd altfel muntele, să am alte responsabilități față de cei cu care îl împart și, deși nu e cazul să vă gândiți că plec fără sandvișuri și mănânc râme, să înțeleg că forța naturii nu e o joacă. 
• Tot legat de forța naturii sunt și documentarele BBC Horizon. Îți deschid ochii asupra unei lumi pe care o cunoști infim de puțin. Și, încetul cu încetul, constați că se poate și altfel. Acest magic altfel care ne-a fost interzis atât de mult timp. 
• Fort Boyard (Franța). Unele țeluri merită să-ți înfrunți cele mai puternice fobii. Până la urmă, este doar un gândac sau un șarpe sau o platformă la mare înălțime. Nimic nemaivăzut. 

După toate aparențele, televiziunea încă mai are un cuvânt de spus. Depinde doar de ea dacă încearcă să-și dezvolte publicul sau să-l scufunde în prostie.

George Bacovia - Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă... 

Şi codrul sălbatec vuieşte 

- Răsună-n coclauri un bucium, 

Şi doina mai jalnic porneşte. 

- Ascultă, tu, bine, iubito, 

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă 

- Ascultă cum greu, din adâncuri, 

Pământul la dânsul ne cheamă...

Despre locuri și orașe - Pergamon

 

Notă:.. la Berlin.

Relaxare

Notă: După trei zile cu multe ore de căutat soluții la brusca auto-flambare a laptopului. Ceva, ceva l-am mai răcorit :)

Alice Munro - Ură, prietenie, dragoste, căsătorie

Uneori și reclama e bună la ceva. Nici un premiu Nobel nu strică. Înainte de a-l fi luat, Alice Munro nu exista în librăriile noastre. După, s-au umplut rafturile. De curiozitate, am răsfoit volumul de proză scurtă Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, deși titlul nu prea m-a inspirat. Dar frazele citite pe furiș m-au convins că merită încercat. Și a meritat.

Ură, prietenie, dragoste, căsătorie este o colecție de povestiri scurte cu personaje feminine. Asta nu înseamnă că este dedicat doar femeilor, ci doar că oferă o imagine bogată și de ansamblu asupra universului feminin. Pentru mine, rațiunea feminină este un mister. Nu râdeți, chiar nu înțeleg de ce facem și spunem anumite lucruri. Dar în povestirile lui Alice Munro am regăsit multe ipostaze cunoscute. Am găsit personaje credibile, bine construite, cu umor pe alocuri și dramatism prin alte părți. Am descoperit o lume familiară și, poate, am înțeles mai bine.

Temele abordate sunt mult mai complexe decât enumerarea din titlu. Se discută despre familie, despre idealuri, despre secrete, amintiri și vise. Despre dragoste, șotii copilărești și romantism întâmplător. Despre durere, boală și speranță. Despre viață, așa cum o cunoaștem prea bine, imprevizibilă și deseori ironică.

Activități de duminică

Notă: la Roaba de cultură

Redescoperind poveştile copilăriei

S-a declanşat ceva atunci când, întâmplător, ediţia foarte veche (fusese cartea bunicului meu) şi ruptă a Aventurilor lui Cepelică a dispărut din bibliotecă. Am căutat-o şi am cumpărat-o în variantă nouă, din fericire cu un design asemănător al coperţilor, şi am citit-o cu acelaşi zâmbet şi aceeaşi plăcere. Am pus-o apoi bine şi aştept să îmbătrânească iar, să mai fie jumulită de alte mâini nerăbdătoare de copii, să mai fie citită şi povestită cu aceeaşi bucurie.

A venit acum rândul celor Trei grăsani. Mai nouă în biblioteca mea decât Cepelică (am ediţia din 1987), cartea cartonată şi lucioasă adăposteşte mai mult decât o poveste. Din paginile ei au căzut frunze puse la uscat cine ştie când, timbre (ştampilate :) ) învelite grijuliu în hârtie şi datând din vremuri muncitoreşti cu spice şi uzine măreţe şi ambalaje aurii de ciocolată chinezească (pe care o primeam uneori de Crăciun). Descopăr din nou poveşti şi lucruri care mi-au făcut atâta plăcere într-o copilărie care nu are nimic de-a face cu cea a copiilor de azi. Poate doar candoarea, bucuria, nerăbdarea şi gustul pentru aventură. Poate şi ei citesc basme, cărţi de aventură şi de poveşti pe care eu le devoram. Scotoceam în bibliotecă precum un arheolog şi-mi alegeam cărţi de ‘acţiune’, de ‘război’, de drumeţii. Alea triste şi educative nu erau de mine :)

Nici un roman pentru oameni mari nu se compară cu poveştile copilăriei mele. Cu Cepelică sau Trei grăsani, cu Aventurile lui Toroiman, cu Basmele nemuritoare, Cireşarii şi cărţile lui Jules Verne sau Cântăreţii din Bremen, cu Habarnam şi multe, multe altele.

În sala de așteptare

M-am așezat la distanță egală de toți. Niciunul nu-mi inspira încredere prea multă, deși păreau inofensivi. Un bărbat care vorbea la telefon cu telefonul direct în priză, o femeie cu bagaj puțin și privirea pierdută într-o revistă, o bătrână durdulie care își expunea bolile și necazurile unui necunoscut, necunoscutul, un bărbat șchiop care se tot foia între scaune și o femeie cu multe sacoșe. Sala de așteptare nu era murdară, nu mirosea chiar rău, se auzea radioul și avea internet gratuit. Putea fi mai rău.

După ce a terminat cu expunerea bolilor, bătrâna s-a întors spre femeia cu reviste și a strigat de câteva ori la ea:

- Unde mergeți doamnă?
- La Roșiori, răspunse într-un final femeia. 
- Ah.. credeam că mergeți la Bârlad. 

Nedumerirea de pe chipul femeii o făcu pe bătrână să explice:

- Eu merg la Bârlad. Și sunt singură. 

Femeia dădu din cap a aprobare și reluă lectura revistei. Între timp, dezamăgită, bătrâna se întoarse spre necunoscutul căruia îi povestise până mai devreme necazurile ei.

- Aveți Nokia? 

Întrebarea făcut jumătate din populația sălii să ridice capul. Obosită de atâtea explicații, bătrâna pufni și scoase din geantă un telefon mobil.

- Îmi trebuie cu fir din ăsta subțire. Să-l încarc și eu. Aveți? 

I-am lăsat disputându-și prizele și încărcătoarele. Se pare că la orice vârstă avem nevoie doar de un partener de drum și de un încărcător potrivit. Sigur, dacă folosim modelul clasic, avem mai multe șanse de mulțumire. Dacă ne alegem drumuri nebătute, telefoane neștiute, scaune prea îndepărtate, avem toate șansele să rămânem mereu într-o sală de așteptare pe jumătate goală, nu prea murdară, dar nici prea bine mirositoare, conectați la internet și la priză, așteptând necunoscutul cu încărcătorul cu fir subțire..

Ateneul Român

Cartea sau filmul?

În ultima vreme a devenit o modă ca imediat ce apare filmul pe marile ecrane să fie editată și cartea care a stat la baza lui. Așa au apărut în librării trilogia Stăpânul inelelor a lui J.R.R. Tolkien, romanul Mănâncă, roagă-te, iubește a scriitoarei Elizabeth Gilbert, romanele lui Helen Fielding care o au ca eroină pe Bridget Jones și multe altele care au devenit best-seller abia după lansarea filmului. Ultimele apariții sunt Darul lui Jonas semnat de Lois Lowry și Madame Mallory și micul bucătar indian semnat Richard C. Morais.

Din ce sursă alegeți să aflați povestea? Eu una, prefer mereu cartea. Poate pentru că este sursa originală a poveștii și prima interpretare va fi a mea. Poate pentru că îmi lasă posibilitatea de a-mi imagina personajele înainte de a mi le oferi în pielea unor actori cunoscuți. Pot fi de partea unuia sau a altuia numai pe baza propriilor analize, iar nu influențată de preferința pentru vreun actor. Pe de altă parte sunt și romane care se pretează mai bine la o ecranizare decât la o lectură. Sunt un fel de scenarii îmbogățite. Voi ce alegeți?

Paul Éluard - Nu pot fi cunoscut

Nu pot fi cunoscut
Mai bine decât mă cunoști.

Ochii tăi în care dormim
Amândoi
Au făcut luminilor mele de bărbat
O soartă mai bună ca nopților lumii.

Ochii tăi prin care eu colind
Au dat mișcărilor drumurilor
Un sens desprins de pământ.

În ochii tăi care ne arată
Singurătatea noastră infinită
Nu mai sunt ce credeam a fi.

Nu poți fi cunoscută
Mai bine decât te cunosc.

Călător în ţara mea

Notă: culoarul Rucăr-Bran

Sebastian Faulks – O săptămână în decembrie

Îmi plac romanele cu personaje bine conturate și bine înfipte în realitate, romanele unde povestea se leagă firesc cu viața de zi cu zi, unde cotidianul naște cele mai neașteptate furtuni. O săptămână în decembrie este un astfel de roman, un roman care surprinde Londra secolului XXI, cu miliardarii, politicienii, teroriștii și conducătorii ei de metrou, ca și cum le-ar face o fotografie. Instantaneu cu expunere o săptămână. Este suficient pentru a-i cunoaște pe protagoniști, pentru a stabili legăturile dintre ei și lumile diferite cărora le aparțin.

O săptămână în decembrie este o poveste bine închegată și deloc miloasă cu mediile de afaceri, cu instituțiile de fonduri de fonduri care au generat criza economică recentă. Discret, fără acuzații, Sebastian Faulks scoate la iveală o lume ascunsă, a banilor, a drogurilor, a organizațiilor teroriste. Oricât de rău ne-am scufunda, la un moment dat trebuie să începem să urcăm. Speranța nu lipsește din acest roman și este, nu mă surprinde, adusă de dragoste.

Poate cel mai frumos lucru spus de acest roman și cel mai cumplit semnal de alarmă totodată, este fraza care încheie una dintre poveștile surprise aici: "Il n'y a qu'une vie, c'est donc qu'elle est parfaite" - Paul Éluard - Există o singură viață, prin urmare este perfectă. Avem în același timp o mare fericire și o mare responsabilitate. E doar una..

Bătaia cu flori.. mai bine nu

În zi de sărbătoare a capitalei, ArCub a organizat o serie de evenimente culturale şi nu numai. Avem târguri, expoziţii, spectacole multimedia, concerte, străzi pe care se dansează şi multe bucurii pentru ochii şi urechile bucureştenilor. Dar printre aceste manifestări frumoase, s-a strecurat una care nu ne face mare cinste: bătaia cu flori.

Bătaia cu flori la şosea nu este un lucru nou. Se practică din perioada interbelică şi i se acordă titlul de eveniment monden tradiţional, şic şi de mare distracţie. Pot să nu fiu de acord ca oameni care în viaţa lor nu au plantat nimic să se lovească zâmbind cu flori? Pentru că ne este atât de greu să înţelegem şi să învăţăm să plantăm, să avem grijă de mediu, să lăsăm curat în urma noastră încât o tradiţie de acest fel nu poate decât să încurajeze distrugerea şi mizeria. Să fim serioşi, curăţenia parcului Cişmigiu va rămâne în grija altora. Fericiţii participanţi vor primi drept distracţie doar bătaia în sine. Nu vor ştii cât i-a luat florii să crească, de câtă grijă a avut nevoie şi cât oxigen a făcut în viaţa ei. Nu vor ştii nici de câte ori se va da cu mătura în urma lor.

Mi-ar plăcea o tradiţie de plantat flori la şosea..

Concurs ciclistic

Traseul

Dovezile

Trofeul

Despre oameni

Putem fi mai buni. Doar că nu ne preocupăm sau nu ni se pare că merită efortul. Abia când numărăm pierderile, ne pare rău că nu ne-am străduit mai mult. Suntem egoiști, dornici de putere, orgolioși. Judecăm pe oricine înafară de noi. Nu ne-au îndreptat mii de ani de istorie, nici minunile tehnologiei. Nu ne-au ajutat nici filosofii, nici înțelepciunea populară, nici romanele pline de subînțelesuri. N-am învățat nimic din zilele în care nu ne-a fost bine. Poate doar cum să ne răzbunăm mai crud.

Am fost sâmbătă la un tur ciclistic organizat în scopuri caritabile. N-a durat mai mult de jumătate de oră și a reușit să adune peste 500 de bicicliști. Pentru că ne-a păsat. Dar pentru cele câteva minute de așteptare în plus la un semafor, am fost claxonați cu furie, înjurați și noi și polițiștii care opreau circulația pentru coloana de bicicliști. Cei câțiva șoferi din traficul lejer de sâmbătă dupămasă așa au înțeles să se manifeste în fața a sute de bicicliști dintr-un eveniment organizat și anunțat. Pentru că pot, pentru că așa li se pare corect, să arunce cu vorbe grele și să-și revendice șoselele doar pentru ei.

Nu e prima dată când sunt claxonată și înjurată în trafic. Poate am meritat uneori, poate doar nu am dispărut suficient de repede din fața celor mai grăbiți alteori. Am întâlnit șoferi care ocupă intenționat tot spațiul dintre șirurile de mașini ca nu cumva să treacă un motociclist. Probabil aceiași care se înghesuie în ei dacă îndrăznesc să ocupe o bandă cu motocicleta. Am auzit de șoferi care au împins intenționat bicicliști înafara drumului, doar ca să se distreze. Și de șoferi care nu se asigură când schimbă direcția de mers decât față de mașini, pe motiv că restul n-au decât să stea acasă. Cunosc oameni care au lovit scuteriști sau bicicliști și nu au considerat că au vreo vină.

Putem fi mai buni. Dar, din păcate, nu ne dorim asta.

Marin Sorescu - Cine

Să cercetăm bine
Cine se ascunde sub noi,
Să fim foarte atenţi
Pe cine numim
Eu.

Că nu mai poţi
Avea încredere oarbă
În nimeni,
Să fim atenţi, mai ales,
Pe cine numim
Eu.

Îndesaţi în genunchiul
Sub nişte măşti,
Atât de convenţionale,
Râsul, plânsul, iubirea,
Ne căznim, stângaci,
Să fim familiari cu noi.

Poate chiar reuşim
În unele momente,
Dar ne speriem grozav
Când ne auzim glasul.

Palatul Știrbei din București

Notă:.. aproape o ruină, spre deosebire de ruda sa de la Buftea.

Exerciții de viață

Ne naștem fără să știm mare lucru, bazându-ne doar pe o intuiție înnăscută. Multă vreme, observăm, imităm, testăm și apoi exersăm frenetic pentru a ajunge la performanțele celor din jur. Exersăm vorbitul, mersul, joaca, scrisul, tabla înmulțirii și, tot așa, ne îndreptăm în grabă spre statutul de om mare.

Privim în jur și găsim alte exemple. Cum ar fi să fii doctor? Sau astronaut? Cum ar fi să ai o casă, o slujbă, o mașină? Cum ar fi să te căsătorești? Exersăm tot ce ni se pare interesant, tot ce pare a ne aduce fericirea. Ce-o fi aia fericire încă nu știm, dar așa ni s-a spus că trebuie căutată și că exercițiul ajută. Într-o zi ne facem curaj și plecăm de acasă. Exersăm singurătatea, ne dovedim că putem să ne descurcăm singuri și apoi.. ? Apoi ne căutăm cu îndârjire o pereche. Exersăm pe mai mulți oameni, căutând perfecțiunea ca necunoscuta unei ecuații. Nu e bine dacă ne dă cu virgulă. Din păcate, sau din fericire, dragostea dă întotdeauna cu virgulă. Ne concentrăm exersând viața casnică, viața de cuplu, pozițiile și aranjamentul mobilei. Da, am învățat ceva și din asta, dar la ce ne ajută?

Cei norocoși își descoperă fericirea într-un exercițiu sau altul. Ceilalți o caută sau abandonează, prea obosiți pentru noi exerciții. Ne luăm vacanță, cum s-ar zice, fără teme, fără presiune. Și uite-așa, într-o zi de primăvară extrem de ploioasă, tremurând de frig, doar în cămașă, într-un balcon cu fața spre pădure, fumând o țigară (deși n-ai exersat fumatul), cu picioarele goale pe o dușumea de lemn și un pahar de vin alb, găsești fericirea. N-o recunoști din prima, pentru că te-a luat prin surprindere și nu ești familiarizat prin exerciții cu această senzație. Dar e ea, fericirea. Pe care alții o caută în slujbe, în bani, în copii, tu ai găsit-o refugiat într-un balcon, alungat de o ploaie torențială. O prinzi bine de ambele urechi și o bagi în sân. E rece, afurisita, dar n-ai de gând să-i mai dai drumul. De acum, nu mai ai de făcut decât exerciții de mobilitate și anduranță ca să o poți păstra lipită de tine.

Despre locuri și orașe - Domeniul Știrbei Buftea

Forrest Gump (1994)

Pentru că citatul acesta mi-a mers la inimă mai mult ca orice altceva: "Me and Jenny goes together like peas and carrots." Nu, nu trebuie să fim ca două boabe într-o păstaie, putem face un ghiveci gustos și fiind fiecare altă legumă.

Revedeți filmul, dacă aveți ocazia. Sunt multe de învățat din el și ar fi păcat să le ratați. E doar un film, cea mai ușoară formă de a învăța.

Operaţie pe cord deschis

Aţi avut vreodată curiozitatea să căutaţi astfel de imagini? Să vedeţi cum inimi însângerate şi deloc asemănătoare cu cele din ilustraţiile cu grăsunul Cupidon sunt manevrate de mâini în mănuşi de cauciuc. Să le vedeţi expuse, uscându-se sub fascicului puternic de lumină, primind contactul rece al oamenilor cu mască.

Unii oameni aleg să trăiască aşa, cu inima expusă urât unei operaţii continue. Fără anestezie. Îşi deschid pieptul de bunăvoie şi se lasă pipăiţi direct pe cord. Şi scuipaţi tot acolo. Se lasă mângâiaţi de soare şi bătuţi de grindină, aşteptând mâna care va aduce mângâiere (fără a purta echipament de protecţie). Sunt unii oameni care nu ştiu să-şi împacheteze inima în învelişul frumos al cărnii, care nu ştiu sau nu vor să afişeze perspectiva valentiniană a inimioarelor cu cel mai frumos contur. Oameni care se arată aşa cum sunt, o bucată boţită de carne, plină de sânge, pulsând în ritmul propriu.

Ceilalţi îi privesc curioşi, ca pe ciudăţenii ale naturii. Sau le aşteaptă în tăcere decesul.

Umbra castelului

SMS

Țârâitul pătrunzător, însoțit de lumina intermitentă a telefonul o smulseră pe Miruna din vise. Fără să deschidă ochii, întinse mâna și pipăi după telefon. Se stinsese între timp și pentru o clipă se întrebă dacă mai merită oboseala. Probabil era vreun e-mail aiurea de reclamă. O senzație urâtă o împunse în dreptul inimii și aprinse totuși telefonul: "Sunt la mare. Vamă. Vino." În colțul ecranului ochii lui zâmbeau într-o fotografie făcută de ea cu mulți ani în urmă.

Se dădu buimacă jos din pat și se izbi dureros de ușă. Adunându-și tot curajul, aprinse lumina și înfruntă gresia rece din baie. Își schimbă hainele fără a le da atenție, gândindu-se doar cum să ajungă mai repede. Se uită la ceas în fugă, în timp ce-și încălța tenișii. Unu fix. Mă iubește, gândi Miruna și ieși ca vijelia pe ușă.

La 5 era deja în Vamă, printre zorii mijind ai unei noi zile. Condusese fără pauză, fără gânduri, murmurând o rugăciune ca pentru sine. Sper că ești bine.. Să fii bine, da? Parcă mașina aiurea în primul tufiș liber care-i ieși în cale, scoase telefonul și îi dădu un mesaj. Sunt în Vamă. Unde te găsesc? Dar confirmarea de trimitere nu veni și Miruna intră în panică. Poate doar n-are baterie. Poate doarme și nu trebuia să vin. Porni la întâmplare prin satul pe care nu-l mai văzuse de șapte ani. Vile noi, terase, oameni adormiți, oameni cântând, oameni vomitând. Cam același peisaj, așteptând răsăritul. Trecu în revistă fiecare terasă încă deschisă, fiecare grup îndreptându-se spre plajă. Nu era nicăieri. Făcu o tură printre corturi, găsi vreo câteva ca al lui, dar niciunul în care să fie și el.

Telefonul refuza să trimită mesajul. Miruna se îndreptă spre un foc întârziat de pe plajă, unde câțiva petrecăreți întâmpinau soarele cu bere și hainele din seara precedentă. Aveau o chitară și zdrăngăneau idiot. Nu avea cum să fie cu ei. Miruna îi depăși grăbită. Se întoarse spre sat, hotărâtă să mai ia la rând terasele și parcările. N-a apucat să iasă pe asfalt. L-a recunoscut imediat, adus de spate, ținându-se de burtă, cu privirea rătăcind a rău. Din doi pași a fost lângă el, la timp să-l prindă prăbușindu-se și vomând pe ea. I-a ținut fruntea, a acoperit cu nisip voma, i-a șters transpirația care-i curgea pe față. I-a adus apă și s-a rugat cu cerul și cu pământul pentru o lămâie. A mințit că e însărcinată și s-a jelit până a căpătat-o, deși fata de la terasă n-a crezut-o și apelativul 'curvă' a planat în urma ei. L-a susținut până la cort și l-a ajutat să intre, să-și scoată tricoul și pantofii și să se bage în sac. L-a învelit și a așteptat în fața cortului până când i-a auzit sforăitul familiar.

Soarele urcase demult deasupra orizontului și cortul se înfierbântase. A ieșit palid, transpirat, abia ținându-se pe picioare. Miruna i-a întins o sticlă cu apă cu lămâie. Ce vrei? Mă urmărești? Cine ți-a spus că sunt aici? I-a împins mâna cu sticla de apă și s-a încruntat străbătut de un nou val de greață. Tu mi-ai spus. Sigur, eu... Vrei un ceai? Nu vreau nimic, lasă-mă în pace. S-a așezat lângă ea, adunându-și genunchii sub bărbie. Multă vreme n-au zis nimic. Apoi el s-a ridicat, și-a pus un tricou curat și a luat-o spre sat. Mă duc la un ceai, vii?

S-au așezat la o terasă și au comandat ceai verde și limonadă. După ceva timp el îndrăzni s-o privească. Avea cearcăne și mirosea urât. Tricoul și blugii aveau niște urme urâte, era ciufulită și trăgea de nas aiurea. Nici tu n-ai avut o noapte prea bună, ai? Îi aruncă un zâmbet. Am cam băut azi-noapte și am mâncat niște mici înainte. Nu cred că au fost prea proaspeți. E sfârșit de sezon, trebuie să consumăm tot, nu? Știi că mi-e rău imediat.. Știu. M-ai speriat. Mda. Scuze. Nu trebuia să vii. Ba da. Trebuia. De data asta nu te-am scăpat pe jos. El zâmbi. Miruna zâmbi. Se întinse peste masă și îl mângâie pe mână. Ești mai bine? Da. Dar tu puți îngrozitor. Hai să-ți cumpărăm un costum de baie și să ardem hainele astea.

Prăbușirea

Uneori suntem penibili. Din teamă, din emoție, din suferință. Uneori ne prăbușim implorând, fără urmă de demnitate, ca un copil rămas fără argumente. Dacă ne-ar arăta cineva cu degetul propria decădere înainte să se întâmple, am refuza să credem că suntem noi. Și totuși, am avut cu toții cel puțin un moment în care ne-am trădat. În care nimic nu a mai fost spus sau făcut așa cum trebuia, așa cum socotisem că vom face. Un moment de prăbușire, de lacrimi, de umilință.

Julian Barnes spunea într-una din cărțile sale: “Nature is so exact, it hurts exactly as much as it is worth, so in a way one relishes the pain, I think. If it didn't matter, it wouldn't matter.” (Levels of Life) Natura este atât de precisă, doare exact la fel de mult cât merită. Dacă n-a contat, nu-ți va păsa. Dar soluția nu e să nu conteze nimic ca să nu suferi.

Sunt dintre cei pentru care a contat și cărora le pasă. Dintre cei care se prăbușesc, încercând să salveze esența și nu aparențele. Dintre acei anti-eroi, cu apariții scurte, pe care nu ți-i mai amintești la finalul filmului. Câți știu cine e Liu, sclava din opera Turandot, care-l iubește pe prinț mai mult decât viața? Nu toți au parte de strălucire, de talent, de geniu. Nu-i priviți cu milă pe cei ce se prăbușesc încercând să fie mai buni decât pot fi.

Pastorala