Aromă de iarnă

Motive de fericire (III)

#23 Vizită, cartofi la cuptor, vin și brânză.
#24 Altă vizită, primire în gară, așteptare fericită.
#25 O dimineață așa cum ar trebui să fie toate.
#26 Atenții: parcare versus ciorbă.
#27 Liniște, armonie.
#28 Din nou răsfăț cu liniște.
#29 Cafea de rămas bun, cu nostalgie și speranță.
#30 Sâmbătă. Ar trebui să fie destul. În plus, Puccini.
#31 Când discuțiile nu sunt doar despre vreme, ci și despre vremuri.
#32 Top Gear sezon nou. Cunoscătorii știu de ce.
#33 Momentul acela unic în care îți dai seama că ai crescut. Și e de bine.
#34 Dacă ea e fericită și eu sunt. Motive de gospodărie.
#35 Prieten fericit, planuri, vorbe. Cine nu le-a încercat s-o facă.
#36 Fursecuri! În sfârșit crocante doar un pic.
#37 Când ajungi pe fundul apei, o poți lua doar în sus.
#38 Bine-ai venit acasă! Sfârșit de dor.
#39 Notă mare la eseu și curs proaspăt de cinematografie scandinavă. Uneori mă întreb dacă toți cursanții se bucură ca mine că e luni.

Notă: Am parcurs mai bine de o treime din acest experiment și trebuie să recunosc că este plăcut să-ți găsești câteva minute pentru a descoperi motive de fericire. Recomand să încercați cu încredere.

Nina Cassian - Dezgheţ

Dacă m-ai chema, ar zvâcni
O mie de păsări în colivii ;
O mie de uşi s-ar da-n lături
şi s-ar umple văzduhul de păsări
şi – ca legătura de chei a pământului –
Ar zăngăni apele sub mâinile vântului
şi s-ar vesti dezgheţul pretutindeni !
Izvoarele-ar căpăta călcâie şi pinteni
şi-ar începe să călărească la vale
Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre şi goale ;
Sloiul albastru al singurătăţii s-ar sparge în hău –
Tu, dezgheţul meu, soarele meu !

Despre posibilități

Pe vremea mea, nu exista Internet. Nici măcar calculatoarele nu erau ce sunt azi. Pe vremea mea, nu căutam pe Google. O întrebam pe mama și, dacă nu știa, mă trimitea la bibliotecă, la dicționare, la profesori. Aveam aparat de fotografiat cu film, mă uitam la filme doar la televizor sau la cinematograf și aveam voie să mă joc în fața blocului. Pierdeam ore în șir pe afară, jucându-ne tot felul de prostii complet lipsite de tehnologie. Aveam telefon fix și nu puteam vorbi prea mult pentru că impulsurile erau scumpe. Muzică ascultam la radio sau la casetofon. Mă duceam singură la școală, stăteam singură acasă după școală și aveam voie să-mi încălzesc mâncarea.

Când mă plictiseam acasă, cotrobăiam prin dulapurile mamei, prin debarale, prin cutiile cu amintiri. Un fel de browsing. Inventariam biblioteca și îmi alegeam cărți pe care le citeam pe furiș, deși mama nu-mi interzicea să citesc nimic. Intuiam apariția controlulul parental. Îmi vizitam prietena acasă după ore sau în zilele libere, iar mai târziu, ieșeam să ne plimbăm prin parcuri, cu escale la cofetărie.

Pe la 17 ani m-am decis că vreau să fac imagine de film. Nu știu cum mi-a venit ideea asta, nu era ceva ce-mi doream din fragedă pruncie. M-am dus la mama și am întrebat-o ce trebuie să fac. Mi-a răspuns: Institutul de Teatru și Film. Cum Google încă nu era prin preajmă, m-am dus la biblioteca liceului și am căutat ceva despre institut. Am găsit o broșură cu lista facultăților din țară, unde erau trecute secțiile și materiile de admitere: optică, gramatică, istoria cinematografiei, decor și alte probe practice. Din liceul meu cu profil matematică-fizică aș fi ieșit onorabil doar la partea de optică. Pentru restul, m-am întors la mama. A ridicat din umeri și a privit într-o parte, apoi mi-a spus că pentru gramatică găsim meditator, dar pentru celelalte nu cunoaște pe nimeni care ar putea să ne dea o indicație. În anul în care dădeam eu admiterea erau 6 locuri la secția dorită. Și nu-mi permiteam o facultate cu plată.

Astăzi, există cursuri online, gratuite, despre istoria cinematografiei și despre orice altceva. Puști de 16-17 ani deja au portofolii cu filme semnate de ei, filmate cu camerele proprii, urcate pe YouTube și trimise la diferite concursuri. Toți știu să facă și să editeze o fotografie, un film, o secvență muzicală. Au toate posibilitățile la îndemână, dar nu-și mai iau bacalaureatul. Se simt nedreptățiți pentru că li se cer prea multe. Au laptop, tabletă, jocuri video, TV plat, acces la Internet oriunde și oricând, telefon deștept, camere digitale. Nu se mai joacă în fața blocului și, probabil, nu mai stau singuri acasă până la 14 ani. Fac meditații de când încep să meargă. Cred că la 30 de ani omul este bătrân, anost și terminat din toate punctele de vedere.

Unii dintre acești puști îmi sunt colegi la cursurile online dedicate cinematografiei scandinave. Da, fac așa ceva la vârsta pe care o am, pentru că acum a ajuns posibilitatea la mine. Nu cred că voi deveni peste noapte un regizor cunoscut, cu siguranță nu mai am șansele celor de 16 ani. Dar sunt datoare să fac asta pentru mine cea de atunci. Mă bucur poate mai mult ca ei de oportunitate și îmi fac timp cu entuziasm pentru cursuri. Prezentările lor încep cu "hello, am 16 ani și sunt din România". A mea a început cu "hello, mă bucur mult că pot face acest curs".. în sfârșit.

În timpul care a trecut așteptând să se inventeze posibilitățile, am făcut alte lucruri interesante, am trăit altfel. Eu pot recupera acum o parte din posibilitățile lor, dar ei nu vor înțelege niciodată gustul acela sănătos al zilelor de vară. Prea rar își dezlipesc ochii de ecrane, prea rar se bucură de o carte, prea rar își pun întrebări lor înșiși. Uneori nu e sănătos să ai prea multe posibilități de a primi răspunsuri.

Şi totuşi..

.. dincolo de toate, e cerul.

Dans

Kitchen stories (2008)

Dacă vreţi să faceţi un curs de observaţie, de prietenie, de întâmplare sau dacă doar sunteţi curioşi cum a apărut conceptul de design suedez pentru mobilă, vă recomand un film scandinav (coproducţie Suedia – Norvegia) ca să vă lămuriţi. De cele mai multe ori, prinde bine să ascultaţi şi vedeţi şi alt punct de vedere decât cel american.

Recomandare de februarie

imdb.com

"În orașul ăsta nimeni nu e fericit. Toți mormăie."

Este ultima replică din acest film. Și mi-a amintit de București. De necazurile alor lui, de bucuriile pe care le oferă, de pericolele de care nu ne poate proteja, de oportunitățile pentru care se face luntre și punte. Nu, n-are legătură cu Micul Paris de altădată, are legătură doar cu oamenii din noi: nemulțumiți, grăbiți, egoiști, risipitori, nefericiți, ghinioniști, condamnați sau învingători. Are legătură cu fiecare zi și cu multă întâmplare.

Este departe de a fi o comedie sau un film plăcut. Este prea amar pentru așa ceva. Pe alocuri prea franțuzesc, prea lent, dar cu multe straturi și substraturi, pentru care merită văzut. În plus, muzica este extrem de bine aleasă.

Masha

Eduardo Mendoza – Mauricio sau alegerile locale

humanitas.ro

Una dintre alegerile locale ale ultimei ediții de Kilipirim a fost acest roman al lui Mendoza. Titlul nu mi se pare foarte inspirat, dar dacă frunzăriți cartea în librărie o să fiți convinși de stilul degajat și actual al autorului. Subiectul este inclus în contextul politic și social al Barcelonei dinaintea olimpiadei din 1992, context aflat în schimbare și remodelare. Prin intermediul personajului principal, întreaga societate spaniolă ajunge la rampă, de la principii politice, filosofice și până la cele mai mărunte alegeri personale. Viața începe să includă afaceri grandioase, politicieni, demonstrații, SIDA, mizerie și profesionalism. Toate binefacerile secolului al XX-lea în plină ascensiune.

Romanul pare un cotidian, scris aproape telegrafic și cu scurte comentarii ale editorialiștilor. Povestea de dragoste este folosită ca panou de repezentație pentru un stil de viață, pentru un context istoric. Deși nu-i lipsește nimic, iar amănuntele sunt realiste, povestea veridică, am simțit că ceva îi lipsește. Poate un pic de profunzime, o temă de meditație. Sau poate doar eu prefer romanele care îți dau de gândit, în locul celor care îți prezintă un buletin de știri pe un anumit domeniu.

Despre teamă (II)

Cândva mi-am propus să nu-mi mai fie teamă. Uite-așa am stabilit eu, să nu-mi mai dau voie să înțepenesc de spaimă, să mă lamentez, să nu pot. Din motive personale, ca fiecare dintre noi, dar mai ales pentru că am socotit cât mă costă teama. Scump, dom'le, foarte scump. Atât de scump încât merită să mă proptesc cu capul într-un copac decât să nu mă dau deloc prin pădure. Numărul de copci va fi oricum mai mic și prefer să am copci pe cap decât pe inimă.

Cu teama mea am discutat deschis: „Măi fetițo, să știi că de acum nu-ți mai merge cu mine. Dacă e viscol afară îmi iau lopată, antiderapant și lichid de parbriz și tot plec la drum. Dacă te trezești să vii când urc vreun munte, să-ți fie rușine. Și așa ajung rar să fac asta.” Și tot așa, i-am explicat de toate. Acum o simt cum vine și se tupilează printre aortă și ventricule, strâng din dinți și mă gândesc la tot ce se poate întâmpla mai rău și cât de plauzibil este. După ceva vreme, se retrage înciudată de propria-i înfrângere. Am reușit să scap de teama de lovituri, de gura lumii, de zile proaste, de durere, etc.

Dar lucrurile nu sunt deloc atât de simple. Am reușit să elimin teama din lucrurile pe care ajung să le fac, dar nu am reușit s-o dobor pe cea legată de lucrurile pe care nu le-am făcut încă. A mai rămas teama că orice și oricât aș face, nu voi ajunge niciodată la rezultatul dorit, pur și simplu pentru că nu sunt făcută pentru așa ceva. E ca și cum ai fi orb și ți-ai dori să vezi soarele, nici un antrenament nu te va ajuta să reușești. Să nu spuneți că trebuie să-ți dorești doar cât poți duce, faceți o mare greșeală. Dacă nu le poți înfăptui, măcar să le visezi.

Visez o lume fără teamă. Poate într-o zi, îmi va reuși.

Motive de fericire (II)

#9 Dragoste felină. Necondiționată și neprețuită. Cineva se bucură întotdeauna că te-ai întors acasă.
#10 Invitație la prânz. Fotografii de demult, amintiri.
#11 Ninge atât de frumos încât e imposibil să nu fi fericit câteva clipe doar privind.
#12 Ceai la ceas de seară, prieten și vorbă bună.
#13 Un nou început pentru un copil care merită. Să fie cu noroc!
#14 Terapie prin cumpărături și altă rețetă de fursecuri.
#15 Nebunie, alergătură, nesimțire, termene limită și când totul părea eșuat în oboseală, o veste bună și o cerere de concediu.
#16 Zăpadă
#17 Zăpadă
#18 Zăpadă
#19 Tratament post-zăpadă, febră musculară, împlinire.
#20 Cafea cu taifas și prieten drag.
#21 Bucurie de bunică pregătindu-se să-și viziteze nepoții.
#22 O veste bună și un zâmbet în stare să umple un mall, de la un prieten drag. Să fie într-un ceas bun!

Respect

Zile de iarnă

Puține. Tare puține sezonul acesta. Motiv pentru care aglomerația și îndârjirea din ultimele zile par justificate. Distracția, despre ea este vorba. Muzică bubuind în difuzoare până hăt în pădure, DJ răcnind 'Suntem aici, ne și vă distrăm!', cozi interminabile la vin fiert, telegondolă, case de bilete, colaci secuiești, toaletă... De atâta agitație și pietrele au ales să iasă de sub zăpadă. Totuși, cu un pic de efort, muntele te primește la el în casă, primenită cu zăpadă proaspătă și liniște.