Alunecare

Întâi urci. Cu soarele în față, orbit, fericit. Urci până rămâi fără suflare, copleșit de o căldură interioară, descoperind forțe de care habar n-aveai. Când îți permiți să te oprești să-ți tragi sufletul, te înconjori de liniște și de frumos, te bucuri de munți și de cer ornat cu nori pufoși. Un zâmbet ți se lărgește pe față și rămâi așa, abia îndrăznind să respiri, de teamă să nu tulburi liniștea.

Dar liniștea se tulbură. Un zumzet înfundat, ca de cascadă, ajunge până la tine. Îți ții respirația și asculți fermecat sunetele, bucurându-te de o clipă de fericire completă. Apoi fața ți-e umbrită de un nor și, instinctiv, știi că ești în pericol. Pentru o clipă ai speranța unei salvări și te gândești să fugi, dar frumusețea încă neîntinată a momentului te ține pe loc. Apoi, oricum, e prea târziu. Știi sigur că vei fi lovit, sunetele se transformă în vuiet, urechile-ți sunt depășite, inima-ți bubuie a furtună și, fără milă, ești lovit, aruncat la vale, zdrobit de pietre.

Uneori mai scapi. De multe ori, îți e fatal.