De Paşte

Pentru mine Paştele a fost mereu o sărbătoare agitată, veselă, cu densitate mare de oameni dragi pe metru pătrat de sufragerie, cu mese îmbelşugate la care toţi îşi doreau să participe, cu lumină, cu flori, cu zâmbete şi poveşti. Asta până acum 9 ani, când în noaptea de Înviere lumea mea s-a prăbuşit. Am încercat să adunăm piesele rămase, să refacem din bucăţi de puzzle fericirea dinainte şi, oricât ne-am străduit, am dat greş. Ne-am ascuns an de an tristeţea, evitând să vorbim despre ea. Şi lumea s-a mai prăbuşit o dată, demonstrându-ne că este imposibil să mai fie ceva la fel.

Fericirea a venit din nou abia atunci când am înţeles că este în regulă să fie altfel şi să fie bine. Că ne putem bucura unii de alţii, că putem avea obiceiuri noi, că putem îndrăzni să facem cozonac (deşi nu va fi perfect ca ‘acela’, va fi perfect în felul lui), că putem fi departe unii de alţii, dar să ne avem mereu în gând. Atunci când am învăţat să trăim bucurându-ne de piesele rămase întregi, fără să reconstituim un peisaj care nu va mai fi niciodată la fel, dar fără să-l uităm o clipă, fără să ne înghiţim lacrimile, dar nici poveştile cu haz, atunci, abia atunci, am fost fericiţi din nou.

Vă doresc să vă găsiţi fericirea în felul vostru. Şi să ţineţi de ea cu dinţii.