Șase ani de mediocritate

Așa a apărut Dicționarul, în ultima zi de august a anului 2009. Nici prea devreme, nici prea târziu, a apărut dintr-o sufocare, dintr-o cădere, din panică. A apărut într-un moment în care credeam că am să dispar. M-am agățat de scris din disperare și o recunosc fără rușine. Pentru că m-a salvat.

Am fost sinceră încă de la început. Nu veți găsi aici decât mediocru și banal, refulări și efuziuni, dor, foarte mult dor. De la dorurile mele am trecut la ale altora, apoi la ale necunoscuților, ca într-un final să ajung la doruri de poveste. Am crescut. Să spun oare că am îmbătrânit? De fapt, timpul a stat în loc. Abia acum îmi dau seama că m-am obișnuit să-mi declar vârsta de atunci. Nu din vanitate, ci dintr-o potrivire sau poate dintr-o rătăcire. Poate m-am pierdut atunci și, precum călătorii în timp, nu reușesc să mă găsesc la altă vârstă.

Dicționarul este parte din mine. Este deopotrivă parte din cei pe care-i cunosc și din cei pe care-i observ pe stradă. Și chiar dacă uneori mă fură peisajul și nu trec pe aici mai multă vreme, va fi mereu o felie groasă de amintire. Aici voi fi mereu acasă, așa cum în orașul acela în care se vede Făgărașul dacă te urci pe un anumit deal și ai noroc voi fi mereu copil.

Dicționarul a făcut de vreo doi ani un pui. Dacă el m-a ajutat pe mine, ZMEU încearcă să-i ajute pe alții. Să-i ajute să vadă și să înțeleagă fața frumoasă a lumii urbane. Poate într-adevăr am crescut.